Email Facebook Twitter LinkedIn
×ECR Party
The Conservative
ECR Party
TheConservative.onlineTwitterFacebookInstagramYouTubeEmailECR Party’s multilingual hub for Centre-Right ideas and commentary
RomanianRomanianEnglishBulgarianCroatianCzechItalianMacedonianPolishSpanishSwedish
The Conservative
Ştiri și comentarii   |    TV   |    Print   |    Cronicari

conservatism and freedom

Mihail Neamțu: Conservatorii. Fără conservanţi. (partea I)

Mihail Neamțu - personal credit.

Uite, cred că memoria este un lucru pe care trebuie să îl conservăm și spuneam că principiul acțiunii și reacțiunii funcționează, întrucât memoria are o inerţie. M-a ajutat Dumnezeu să țin minte, povețe, fraze, butade, expresii, cifre, cronologii...

La The Conservative, ziarul de politică europeană al ECR Party am deschis de ceva timp o serie de interviuri luate personalităţilor conservatoare din România, interviuri grupate sub denumirea ,,Voci Conservatoare’’.  Astăzi avem ca invitat alături de noi pentru cititorii noştri și pentru cei ce vor urmări  materialul online  pe Mihai Neamțu, binecunoscut vorbitor, teolog, promotor al ideilor perene ale civilizaţiei  occidentale creştin-conservatoare, preocupat de politică, scriitor, filosof şi publicist, autor de cărţi de succes în limba romȃnă şi nu numai.

Contrar unor aparenţe, Mihai este un domn actual, nu de modă veche, nici de modă nouă, aşezat şi la locul lui. Despre calităţile sale comunicaţionale, n-are rost să mai fac precizări, ele sunt binecunoscute. Ȋnsă, despre calităţile sale umane s-a vorbit şi s-a scris mai puţin, cu mult mai puţin decȃt s-a scris despre defectele sale, multe dintre ele închipuite, ,,prietenii ştiu de ce’’…

Interviul de astazi nu este despre calităţile lui Mihai, deşi s-ar merita, ci despre conservatorism, despre idei perene ale filosofiei politice occidentale şi despre Dostoievski, idei pe care Mihai le cercetează de departe, în mod scrutător şi de aproape cu ochii mari, specifici unui spirit viu, neliniştit, conştient de valoarea lui şi de efemeritatea vieţii. Pentru adevăraţii prieteni ai lui Mihai Neamţu, acest interviu pentru The Conservative, primul de acest fel, dublat de înregistrare video, va fi ca un jalon deja depăşit pe drumul acesta ce se desfăşoară sub cadenţa ideilor şi al neliniştilor ce-l poartă spre împlinirea propriului destin, a propriei chemări. Interviul pe care îl veți citi este o transcriere a materialului video realizat  şi are un grad de acurateţe de 97/98%; pentru cei care preferă vizionarea acestui material, am adăugat şi link-ul video din mediul online.

 

Valentin Licxandru (V.L.): Pentru început, Mihai Neamţu, o întrebare legată de strălucitul parcurs educaţional, jalonat de Babeş-Bolyai, Ludwig Maximilian, Durham, King’s College London; de ce teologie şi filosofie şi de ce nu v-aţi concentrat mai mult pe o carieră academică universitară, aşa cum daţi exemplu deja la ,,Şcoala Neamţu’’? Evident, nu e timpul pierdut nici acum, cum s-ar spune…

Mihai Neamţu (M.N.): Povestea e şi simplă şi complicată… Mulțumesc pentru aprecieri și simt că ele sunt sincere și nu vizează neapărat o captatio benevolentiae interesată, cred că povestea mea este și povestea unei generații!

Povestea mea aparține generației care în anii ’’90 a fost fascinată de marile figuri ale României interbelice, de Mircea Eliade, Constantin Noica,  doar doi dintre ei, dar nu numai, de părintele Dumitru Stăniloae un teolog de mare anvergură, nu cum zic englezii  ,,a towering  figure’’…

 Noi am fost fascinați încă din comunism de aceste  personalități care au avut anduranță, care au dovedit  performanță, nu doar culturală, ci și spirituală, în condiții excepționale. De exemplu, includ aici și pe Nicolae Steinhardt, de pildă!

 Şi atunci fascinația culturală a mea pentru aceste figuri a fost permanentă, ea nu a suferit fluctuații!  De la 16 ani, poate chiar mai devreme, am citit Jurnalul Fericirii… Mărturisesc că am fost copleșit de mulțimea de referințe, de bogăția livrescă nu a cărții, dar și de mărturia personală a acestui evreu, fiul  lui Oskar, născut în Pantelimon, o mahala, unde pe atunci oamenii bogati se puteau vedea în aceeași zi cu oameni foarte săraci și cu oameni relativ prosperi, fără nicio problemă!

Și spuneam, fascinat de această convertire a lui la creștinism, în ocurență creștinismul ortodox, am hotărât să devin și eu  un cal de cursă lungă… Cum spunea Constantin Noica,  el spunea ca există ,,cai de circ și cai de tracțiune’’, unde în cultură trebuie să fii un cal de tracțiune,  în care, la un moment dat  trebuie să parcurgi nu doar autori, ci și întregi epoci sau, dacă vrei, ,,literaturi’’, cum spunea tot Noica.

N-a fost suficient să citesc doar Eliade, Istoria Religiilor, am ajuns un mic performer… să nu exagerăm, dar am fost olimpic pe țară la filosofie am avut înclinație către  studiu temeinic, munceam cȃte zece/doisprezece ore la facultate, nici măcar nu mai mergeam la cursuri ca să pot termina o carte. Am avut dascăli extrem de exigenți şi când spun asta vreau să înțelegem că primeam la examene… poate că primeam la un examen, uite, dau un exemplu, primeam 2.000 de pagini de citit pentru un examen!  Şi pentru că nu exista internet, pe atunci, nu existau distracții, pentru că ispita pornografiei sau mai știu eu ce era departe de noi, pur și simplu nu exista atunci o modalitate atât de uşoară de rătăcire!

Pentru că nici ispita popularității nu era atât de imediată, am construit scopul acesta nevăzut, știi, adică dimensiunea sufletului și iată-mă, la terminarea facultății în situația de a pleca în Occident.

Ajung acolo și am avut o şansă imensă să fiu susținut de niște fundații… de exemplu, fundația Ion Rațiu! Nu e puţin lucru să ai bani suficienți, să nu te preocupi de cele materiale ca să te îngrijeşti de cele spirituale... și mie mi-au dat mai multe fundații bani, fără să am nicio legătură personală cu fondatorii acestor instituții și anume cred că am primit 20.000 de euro de la o fundație catolică germană ca să fac doctoratul la Londra, pe lângă bursa de la King’s, care era suficient de  acoperitoare pentru viața trăită în centru, în centrul Londrei…

Adică, când zic centru, mă refer la zece minute de Palatul Reginei, ca să fie clar! Condițiile de trai bune pe care le-am avut s-au  datorat unei şanse imense pe care abia acum am ajuns  sa o apreciez! Cănd merg acum la Londra și văd cât mă costă trei nopți la hotel îmi dau seama ce şansă am avut să stau trei ani, nu trei nopți!

London School of Economics este pe malul Tamisei, aveam o perspectivă superbă făceam o plimbare rapidă în 20 de minute eram la Saint Paul Cathedral, era o axă spirituală! Catedrala Sfântul Pavel... aveam Fleet Street, zona unde presa, o vreme, mai ales în timpul celui de-al doilea război mondial, dar nu numai, a avut principalele redacții, încă se mai vedea  și redactia Financial Times, trăiam vibrația politică a momentului, era invazia din Irak a Americii atunci, discuția despre Tony Blair și despre implicarea in război împotriva lui Saddam Hussein, străzile erau pline de protestatari după care continuam, ajungeam, pe dreapta aveam National Gallery, după aceea mai făceam câțiva pași eram în British Museum.  A  fost efectiv un elixir, elixirul tinereții mele a fost Londra și faptul că puteam petrece zece/doisprezece ore (studiind, n.n.)... Uite, o să fiu foarte sincer cu tine, pe vremea aia aveam 23-24 de ani vroiam să mă călugăresc…  de asta am luat acum o cămaşă așa, ușor, de preot luteran, cȃnd discut cu tine mă simt așa obligat să afișez și o dimensiune protestantă, glumesc!

 Dar dincolo de glumă, fiindcă eram atât de hotărât să mă călugăresc la 23/24 de ani, nu aveam aventuri, nu ieșeam cu nicio fată la nicio discuție, trăiam în castitate hotărât să merg la finele studiilor într-o mănăstire din Essex adică dintr-un comitat  din partea de est a Angliei şi nu s-a întamplat… nu am reușit, era un tumult, o neliniște în mine care m-a făcut să mă întorc, să mă întorc în cetate!

Ȋn 2005, că aici vreau să spun că e povestea unei generații, am aflat că președintele de atunci al României, Traian Băsescu, avea în jurul său consilieri de tipul Andrei Pleşu, Teodor Baconschi, Cătălin Avramescu, Bogdan Tătaru-Cazaban, ş.a.m.d., oameni de cultură pe care îi admiram pe care îi respectam şi am zis ,,Wow!’’ se petrece o revoluție conservatoare, președintele țării noastre e îndrăgostit de intelectuali,  îi pomenea pe Bartolomeu Anania,  pe Iustin Marchis. Deci Traian Băsescu părea marinarul care, precum Alexandru cel Mare, vrea să îl aibă pe Aristotel lângă,  să se sfătuiască în privința acțiunilor sale guvernamentale.

N-a fost chiar aşa, n-a fost deloc așa, ulterior  au apărut fricțiunile, unii dintre acești intelectuali au plecat, alții au revenit, a venit Horia Roman Patapievici, în cercul acela de putere și noi, o vreme, am crezut că România trebuie reconstruită prin acțiune politică! Mărturisesc că a fost și criza economică din 2008, după terminarea studiilor postdoctorale la la Colegiul Noua Europă am suferit un șoc, mi s-a spus că nu pot fi angajat în universitate din motive financiare! A existat şi un şoc financiar…, din  paradisul acela al unei vieți lipsite de orice grijă, că un student n-are nevoie de multe și dacă are totul acoperit,  transport, masă, cazare, el nu se gândește, un student pasionat de idei, nu se gândește foarte mult la strategii financiare sau mai ştiu eu la ce…

 Deci am fost un aerian, pe scurt, care a(m) plonjat în dimensiunea foarte terestră a vieții românești, mult, mult mai apăsătoare financiar decât viața din Occident şi atunci, în 2007/2008, am trăit un şoc,  pentru că se terminaseră bursele, aveam și eu  spre 30 de ani și am descoperit că Institutul de Istoria Religiilor pe care l-am creat cu o echipă de tineri savanți avea iarăși niște restricții… porțile închise, deci muncisem vreo opt ani de zile pentru Asociația Română de Istoria Religiilor și m-am trezit că nu am loc în Institutul  pe care chiar l-am fondat şi m-a scârbit, îți spun sincer, din punct de vedere uman, această experiență!

Eram în Occident şi trimiteam bani, unor colegi de generații, savanți care nu aveau ce să mănânce la București si eu luam din bursa mea și le trimiteam bani în țară, n-am să le spun numele,  le trimiteam bani ca să îi întrețin, ca să aibă să trăiască în România, în București şi după ce am revenit în țară, după opt ani de muncă, după ce am realizat  celebrarea lui Mircea Eliade la Ateneul Român în prezența aproape a 900 de savanți… se întâmpla  în 2006/2007, m-am trezit, că, știi, ,,La ai săi a venit și ai săi nu l-au primit’’ şi m-am trezit că nu e chiar aşa, ,,...stai puțin, ca nu e chiar așa, că dacă nu e așa, stai puțin, că sunt alte priorități’’…  

M-am trezit în  jocurile asta de putere, inclusiv în mediul academic a mai fost  o încercare, toată lumea invoca lipsa banilor, ,,Dom-ne, nu se pot deschide posturi noi, dar stai liniștit!’’…

Am constatat că nu sunt doar eu în astfel de situații și, vreau să fiu foarte onest cu tine, uite, Petru Guran, cu mult, cu mult mai pregătit, ştie  șapte limbi străine, a studiat în limba slavonă texte de secolul al XVII-lea, știe greacă, știe latină, știe germană, știe tot ce trebuie să știe un specialist… şi acum cred că este un simplu cercetător, relativ nebăgat în seamă într-un institut obscur al Academiei Române…

Soarta mea este asemenea (soartei, n.n.) multor tineri care au gustat din amarul unei Românii, o să spun direct pentru că noi nu am realizat, când am revenit de la studii, că niște găști, niște reţele de putere universitară academică, pe de o parte sau politică, pe de altă parte, au creat un climat antiliberal împotriva oricărei competiții!..  Toate posturile erau date cu dedicație, adică pe relații ,,Băi… scoatem un post  la concurs pentru cutare, pentru Ionescu'', şi atunci, recunosc… uite, că m-ai provocat, cred că ai simţit că ai atins un fir, o coardă sensibilă, un fir dureros, din inima mea cusută cu greu și reparată cu greu…

Dar o să fiu foarte sincer, am fost dezamăgit de niște maestri pe care i-am avut, fiindcă  mi-am dat seama că nu au forţa sau ambiţia sau dorinţa de a crea o școală veritabilă, adică fiecare se salvează pe cont propriu și atunci am zis,,  ,,Domnule,  OK, înseamnă că trebuie să fac și altceva...'' și am fost foarte deschis pentru aventura politică și într-un moment de nebunie am creat un partid, Noua Republică, conservator sută la sută!

Acolo am întâlnit o parte din prietenii noștri de la Alternativa Dreaptă, nu aveam bani, nu aveam resurse financiare, eram sub un stress continuu, trebuia să înțeleg chestia asta…

Deci, nu am gestionat nici eu perfect partea  de management, nefiind un manager, eu fiind un intelectual… Şi atunci, în parte, am creat fricţiuni nedorite de mine și  pe care le regret acum, în parte cu oameni valorosi, chiar dacă, poate, drumurile noastre s-au despărțit…

 Totuși, spun că Noua Republică a fost primul experiment conservator pe bune după 70 de ani, din punctul meu de vedere, de tăcere pe frontul acesta; a mai existat un soi de proiect conservator în PNŢ, dar nici el asumat pȃnă la capăt. Așa am ajuns la ECR și am reusit să  am întâlniri semnificative cu primul ministru al Marii Britanii (de atunci, n.n.), să discut cu omologii noștri din Polonia din Cehia, așa după cum tu îi cunoşti foarte bine, totuşi, electoral, şi aici iarăşi cred că tu simpatizezi cu starea noastră, să zicem așa, de melancolie electorală,  nu am bifat pragul şi n-am intrat în Parlament.

 Atunci m-am orientat spre asocieri cu partide care nu erau pure, care nu erau nici măcar doctrinare, dar care erau mult mai aproape de jocul care contează în politică, jocul puterii  şi acolo am făcut niște încercări.

Ȋntotdeauna am arătat că pot să iau mai mult decȃt partidul care m-a susţinut,  am luat procente semnificativ mai mari decât Alianța România Dreaptă din care făceam parte în 2012, ARD a luat 16%, eu  32%. Iar în 2020 am luat procente semnificativ mai mari decât PMP la sectorul 3, două, trei procente peste media pe țară; la Timișoara am luat un partid (filiala locală PMP, n.n.) care era pe la 0.65%  şi l-am dus la aproape 6%;  acolo unde m-am dus, m-am dus cu totul, cu toata energia mea, cu toată credința pe care am avut-o!

Am avut  în spate și  o echipă minunată și nu mi-a fost deloc ruşine de parcursul  acesta! N-a a fost să fie cu noroc în plan strict politic! Iată de ce  eu nu sunt astăzi în Parlament și niciodată nu am fost în Parlamentul României… am 43 de ani, 10 ani de experiență politică și nicio zi în Parlament! Asta înseamnă că, și cu asta închei, Dumnezeu m-a chemat și la altceva!

…Am realizat, după 10 ani, că poate dragostea cea dintâi, cartea, dragostea de slovă, dragostea de cuvânt, dragostea de adevăr, dragostea de cunoaștere,  trebuie din nou slujită, dacă după 10 ani de politică nu am produs acea semnificativă, să zic așa, breșă în sistem!

 

V.L.: Mulțumesc! Aş zice că e o mărturisire în premieră pentru The Conservative şi apreciez foarte mult franchețea ta! Apropo de carte și de slovă, un amic al meu avea odată o vorbă, spunea că există o relație mutuală între om și carte!  Dacă omul este fidel cărții în tinerețea lui şi cartea îi va fi fidelă acestuia la bătrânețea lui sau la maturitatea lui; se vede la un moment dat în parcursul fiecărui om această fidelitate, această relație de fidelitate! Cartea nu poate da divorț, dar, în schimb, fidelitatea sau infidelitatea ta, mai precis, se vede la maturitate și la bătrânețe, dacă nu ai fost fidel ei la tinerete!

M.N.: Foarte frumos, n-am mai auzit formula asta, dar îmi place,  cărțile sunt modul nostru, al oamenilor de a avea aripi precum îngerii, spunea Andrei Pleșu, cărțile sunt un mod de a călători în timp şi spatiu,  cărțile, iată, sunt  și un partener, nu știam, de amor de lungă durată și, într-adevăr, acest principiu al acțiunii și reacțiunii funcţionează, principiul pe care l-ai evocat tu funcționează, Slavă Domnului, functionează ca o inerție și poate o să discutăm la întrebarea ta, cea mai bună întrebare a interviului, a zilei, a epocii noastre: ce mai conservăm noi, conservatorii?

 Uite, cred că memoria este un lucru pe care trebuie să îl conservăm și spuneam că principiul acțiunii și reacțiunii funcționează, întrucât memoria are o inerţie. M-a ajutat Dumnezeu să țin minte, povețe, fraze, butade, expresii, cifre, cronologii…

Din tinerețea cu adevărat îndrăgostită de bibliotecă, de marea bibliotecă și cred că, uite, o să spun și asta, în politică, dacă rolul meu nu a fost neapărat acela de a pune mâna pe putere, de a da drumul la niște politici publice, de a manevra niște bugete, de a construi neapărat niște instituții, fiindcă nu poţi să faci legi,  fără acces la resurse, nu poţi să faci lucruri durabile,  dar totuşi, dincolo de asta, să nu uităm de alți oameni politici care nu au stat neaparat la putere, nu știu exact, Iuliu Maniu, câte sute de școli sau câte zeci de muzee a ctitorit? 

El a avut un rol, de conștiință a veacului, de pedagog, dacă vrei, al unei generații și în felul acesta cred că şi unii dintre noi în politică şi aici cred că voi simpatizați foarte mult cu figura idealistului, voi care ați fost prietenii proiectului Alternativa Dreaptă, singurul partid alături de Noua Republică, îndrăznesc să spun care a ținut de doctrină cu dinții…

Spuneam că rolul unui intelectual în politică adesea poate fi acela de pedagog, adică să inspire, să califice! Uite, mă uit la interviurile care se fac acum în România, zero substanţă intelectuală, doar o deşănţată promovare a unei găști împotriva unei alte găști, gașca mea e mai bună decât a ta, dar nu se știe de ce, nume rostogolite de o parte și de alta, foarte puține acoperiri pentru aceste laude care se aduc de către unii, în favoarea altora, foarte multă imagine, foarte mult marketing, (dar) foarte puţină substanță!...

Or, Slavă Domnului, putem spune, uite, am un mare regret, Noua Republică avea un site web excepțional  a fost închis, aveam cronicari de excepție și cred că am injectat spațiul public cu pui de  noțiuni conservatoare, cu obiective și chiar cu viziune, detalii pe care, în  particular, un intelectual în politică le poate face să crească!

 

V.L.: Ȋntr-adevăr, infuzarea  spațiului românesc cu valorile perene ale conservatorismului politic are o oarecare vechime; o pastisare  nefericită a conservatorismului  a fost chiar Partidul Conservator al unui mogul de presă (Dan Voiculescu, n.n.) care a  sfârșit cum a sfârșit, o  urȃțenie sau o urȃciune grotescă, înfiorătoare pentru secolele XX / XXI a ceea ce a însemnat conservatorismul pentru societatea românească din secolul al XX-lea, din prima jumătate sau chiar pentru secolul al XIX-lea!  Şi pentru că veni vorba de secolul al XIX-lea știu că ești foarte apropiat de Dostoievski şi ai dialoguri, să spunem cu mintea aceasta luminată şi care, de la Estul   la Apusul  occidental european, (el) face o figură aparte pentru că a punctat  niște idei importante, atât în opera sa, cȃt și în viața sa. De exemplu, legat de anumite personaje ale operei lui Dostoievski, de exemplu frații Karamazov, despre Alioșa, despre Ivan… Ivan cel care vrea să scrie o operă, si pe care vrea să o prezinte lui Alioșa,  ,,Discursul Marelui Inchizitor’’ sau ,,Marele Inchizitor’’, pe care îl prezintă cu o atitudine extrem de versatilă; trece de la, să spunem, o formă de agonie intelectuală,  la o formă de extaz intelectual, apoi revine și parcă vezi în el acea  atitudine a omului smerit, după care iarăși trece într-o altă stare emoțională și există acest du-te-vino emoțional a lui Ivan, în timp ce povestește despre Marele Inchizitor. Aş vrea să ne oprim un pic să discutăm puțin despre acest lucru pentru că Ivan punctează în esență în acel dialog idei interesante pentru omul prezentului, din punctul meu de vedere, aş zice imposibile pentru omul secolelor XX sau XXI, între inchizitor  şi  pelerinul  intrat în Sevilia să tulbure cetatea…

M.N.: E foarte interesant că te-ai gândit la acest subiect, e aproape un bicentenar pe care noi trebuie să-l marcăm sub o formă sau alta,  totuși sunt 200 de ani de la nașterea celui mai important scriitor rus, fără discuție, poate cel mai important autor ortodox al Modernității întrucât a fost tradus în 170 de limbi! Acesta este Fiodor Mihailovici, născut la 1821. De aceea sunt 200 de ani de la nașterea lui într-o familie  de medici, familia unui medic auster și foarte harnic, condus de o mamă către înțelepciunea biblică, care are experiența incredibilă fabuloasă, deopotrivă  a revoltei, a revoltei împotriva sistemului țarist. Grupul Petrașevski, practic l-a condamnat la moarte în momentul în care plutonul de execuție  primește vestea, în  ultima secundă s-a comutat pedeapsa!...  Ei nu mai trag în acești condamnați la moarte, ci pur și simplu îi înlănţuie şi îi trimit spre Siberia. Dostoievski trăieste atunci un moment absolut revelator,  pe de o parte sistemul lui nervos este cutremurat, este şocat, de aici epilepsia şi stările lui catatonice, iar  pe lângă asta, are experiența revelației lui Dumnezeu, fiindcă în drumul lui spre Siberia el primește de la o necunoscută Biblia, Noul Testament. El este un om în viața căruia cuvântul divin are o intervenție specială! De asemenea, are şi prezență terapeutică și când se duce printre acei umiliți şi obidiți cum i-a descris el, descoperă abjectia condiției umane.

Condiția umană nu trebuie  idealizată, asta fac conservatorii în primul rȃnd, da, ei stopează elanul acesta al idealizării active, idealizare pe care o vedem la alții, a condiției umane; ni s-a spus că omul e bun de la naștere sau din natură, dar a fost stricat de societatea umană.  J.J. Rousseau spune (asta, n.n.) și ceea ce trebuie e să schimbăm jocul social dacă vrei, să schimbăm paradigma, să schimbăm instituțiile sociale și abia atunci va ieși la iveală superba, angelica natură umană, care va crea utopia sau paradisul pe pământ.

Această logică utopică  e respinsă de Dostoievski, care descoperă în ocnă cât de jos poate să cadă omul în tot ceea ce înseamnă frustrare, resentiment, ură sau chiar crimă.

Capacitatea lui Dostoievski e de a sonda în sufletul  fiecăruia dintre semenii lui, de asemenea capacitatea de a imagina o figură ficțională, cum este cea a lui Ivan, dar care cu siguranță contopește ecouri culturale, nu numai existențiale, ale unor figuri din perioada Modernității Europene Occidentale.

Adică, ne putem gândi că în Ivan există un pic din Spinoza, de pildă! Ateul, scepticul nemărturisit care pune în discuție dogma, care pune în discuție revelația, care spune că totul e, de fapt, o fabricație, o plăsmuire a minții omenești.  Găsește elemente din revolta lui Karl Marx împotriva sistemului religios, de normare a vieții prin reguli, porunci divine şi așa mai departe. Simţi  un pic din Feuerbach, câte ceva la Ivan Karamazov, adică, geniul lui Dostoievscki e acela de a contopi elemente de doctrină,  sensibilitate într-o postură  spirituală și emoțională de a le forja între o personalitate, într-o figură ficţională, care sigur că domină un întreg roman fluviu, care este romanul acesta, ,,Frații Karamazov’’.  Ivan este, într-adevăr,  cel care pune problema ateismului, ca și alte figuri din ,,Demonii’’, de pildă; geniul lui Dostoievski apare în capacitatea lui de a intui momente semnificative pentru  secolul al XX-lea, (deși, n.n.) el a trait până la finele secolului al XIX-lea.

Veacul acesta tulburător, al XX-lea, care include revoluția bolșevică, cele două războaie mondiale revoluția castristă… El nu ajunge să le vadă, macar o   parte din ele, măcar revoluția bolșevică, precum soţia lui, Ana Grigorevna, mult mai tânăra lui soție, care a supraviețuit, să spunem, revoluției bolșevice din 1917, dacă nu mă înșel! Şi spuneam că pentru omul acesta, Dostoievski,  (care era, n.n.) plin de adâncime spirituală și de rafinament intelectual, care a văzut mișcările seismice ale secolului al XX-lea… el a putut sa le anticipeze!

Deci, întrebarea ta, aș vrea să reformulez,  de ce avem nevoie să dialogăm  cu marii oameni de cultură, impregnați de creștinism, impregnați de un ethos cultural biblic? Pentru că acesti oameni au capacitatea extraordinară de a vedea, ei sunt văzători și sunt de aceea și prevăzători!

Noi, în schimb, agitați, prinși într-un tumult cotidian, obsedati  să ne creștem acțiunile pe bursă sau mai știu eu ce, noi s-ar putea să nu anticipăm catastrofele viitorului. Şi atunci îl citim pe Dostoievski, cum o minte cu  adevărat șlefuită și o minte cu adevărat deschisă la misterul revelații lui Dumnezeu pe de o parte, dar și al Răului, fiindcă  Apostolul Pavel  vorbeste despre taina fărădelegii, un asemenea om poate să ne spună lucruri semnificative despre condiția umană!  

De pildă,  cât dintre adulti ar  recunoaște că (în, n.n.) noi, ființe sexuale, în noi, oamenii, ființe sexuale există o umbră sau chiar o penumbră, care îi face pe unii să plonjeze din sexualitatea firească, binecuvântată, (din, n.n.) sexualitatea acesta, care are legătură cu un legământ de fidelitate și cu instituția căsătoriei și cu promisiunea nașterii de prunci, din această zonă de firesc, de binecuvântare, poţi să plonjezi foarte ușor într-o zonă întunecată și  Dostoievski,  are personaje, dacă nu mă înșel, chiar bătrânul Fiodor, care la un moment dat îi spune lui Mitea, lui Dimitri: ,,Hai prin  prin sătucul acesta  şi îți voi arata eu fete… și aluzia lui e la fete de 12, 13 ani… și ce prospături poţi să întâlnești!’’

Deci, Dostoievski are un curaj de a ieşi din morala burgheză a secolului al XIX-lea, din puritanismul victorian și de a spune că într-o minte bolnavă, într-o minte posedată de patimi, într-o minte atinsă de păcat, poate să fie plăsmuit gândul acesta al ofilirii, al batjocoririi, al spurcării inocenței unei fete…

 Cȃnd astăzi discuţi despre pedofilie, despre devianțele sexuale, poţi să îl laşi deoparte pe Dostoievski? Ar fi o mare greșeală! Deci, Dostoievski este formidabil pentru că pune diagnosticul corect pe ce înseamnă distrofia, distopia, dezorganizarea și dezordinea familiei moderne, în ,,Frații Karamazov’’.

El e  capabil să pună degetul pe rană, când vine vorba de mișcările revoluționare, de mișcările acestea progresiste de ,,emancipare’’ a societății de orice înseamnă tradiție, mit sau religie venite din trecut și aici iarăși merită să vedem cum Dostoievski este profetul secolului, chiar al secolului al XXI-lea și, nu în ultimul rând, Dostoievski este cel în stare plină, geniu literar polifonic, cum i s-a spus, este în stare să vadă mișcările sufletești ale unei inimi sau conștiințe atee, fără Domnezeu. Şi un om pentru care nu există Dumnezeu, orice este posibil…

De aceea, cȃnd vorbim despre Jeffrey Epstein și la prima vedere pare că nu mai vorbim despre cer sau despre Bill Clinton; am înțeles că Bill Gates s-a întâlnit cu Jeffrey Epstein… Pun o întrebare simplă, de ce aceşti magnaţi, miliardari,  nu au simțit nevoia să se întâlnească cu Soljenițîn, pentru că acesta trăia cand ei erau bogati, Soljeniţîn era la 80 de ani.

Da, e adevărat, a plecat din America prin anii ’90, dar puteau prin anii ’80 acești magnaţi,  Jeffrey Epstein, Bill Gates, care erau  milionari  de pe atunci, da, sau chiar Bill Clinton, care era guvernator de Arkansas, de ce ei nu au căutat învecinarea cu o conştiinţă precum Soljeniţîn?

 

V.L.: Problema asta a  concupiscenței, a  acestor trăiri aş zice la marginea rațiunii, capturează sufletul omenesc de o asemenea manieră, inclusiv rațiunea unui om, încât nu mai e loc de altceva; dar mai înainte să mai punctăm la aceste idei, ai spus un lucru foarte important legat de Dostoievski, pe când era la ocnă; când a descoperit el toate acele lucruri sau în ce context a descoperit el acele  elemente valoroase ale perspectivei sale profetice cu privire la societatea omenească, la Occident… Ȋn Rusia, în ocnă,  adică în absența libertății, e foarte important, un element pe care oamenii aceștia despre care ai povestit mai devreme, (ei, n.n.) nu au fost lipsiti de libertate, ei au avut libertate, totul la îndemână și atunci au crezut că totul este permis…

M.N.: Eu cred că, într-adevăr, uneori ai nevoie de o constrângere exterioară ca să descoperi interioritatea;  nu spun că libertatea este un bun care se câștigă doar după sclavie, dar fără să fii gustat măcar din sclavia păcatului sau din sclavia unui trup înlănţuit, nu vei aprecia niciodată liberatea promisă de creștinism.

Iisus spune: ,,adevărul vă va face liberi’’ (Ev. După Ioan, 8:32 a doua parte, n.n.); de aici  și faptul că în opera lui Dostoievski, apare întotdeauna tema spovedaniei. Spovedanie la Tihon, de pildă,  asta este, dacă nu mă înșel, instanța aceasta a confesiunii apare în ,,Demonii’’ sau spovedanie în fața bătrânului Zosima, inclusiv a patimasului Fiodor.

De asemenea, avem spovedanii făcute în direct sau indirect lui Alioşa, cel care prin puritatea lui atrage spovedania Gruşenkăi, care deşi e o femeie frumoasă, îl poate atrage ca femeie frumoasă, voluptoasă și pătimaşă. Cu toate acestea, este  atrasă de Alioşa, iar destăinuirile  despre sufletul ei îl fac pe Alioşa sa o  privească de acum altfel, nu cu ochiul bărbatului poftitor, ci cu ochiul curat al unui monah doritor de mântuire și bună stare sufletească pentru ceilalți.

Deci, revenim puțin, aşa este, tema aceasta a adevărului care ne va face liberi este o temă centrală în creştinism;  din păcate, lucrul acesta e uitat, în contextul contemporan avem adesea a face cu un creștinism moralist, care e obsedat doar de conformarea la niște reguli exterioare: să nu faci aia, să nu atingi aia, să nu bem un pahar de vin că e păcat, genul ăsta de reducere a creștinismului, care este infinit mai complex decât ne imaginăm noi, niște farisei de modă nouă, genul ăsta de contracție a creștinismului la un set de norme foarte prezent de  altfel şi în Occident; în Occidentul Augustinian tȃrziu, a apărut această deviaţie şi obsesia vinovăţiilor şi obsesia pacatului, în raport cu Dumnezeu.

 

V.L.: Este Dostoievski un strălucit exemplu, reprezentant al existenţialismului religios în Estul european? Adică Dostoievski strȃnge în opera sa,  cele mai cunoscute romane, care au fost şi ecranizate, el strȃnge în opera sa aceste elemente; atunci, cȃnd arunci ochii peste perspectiva existenţialistă cu privire la viaţă, la marile teme ale umanităţii le regăsesti acolo, le vezi acolo, adică sunt ,,în spate’’, adică sunt întrețesute, fără îndoială! Mergem spre Vest, în vestul Europei în același secol XIX și un pic mai încolo îl avem pe Kierkegaaard,  părinte al existențialismului (religios creştin, n.n.) la Vest! Ulterior au avut, așa este istoria, nu avem cum să-o schimbăm, aşa ni s-a  comunicat în secolul al XX-lea, (avem) contra-partida existențialismului ateu reprezentat un pic mai jos, spre Sud, dar tot în Vest, de Jean Paul Sartre, un pic pe la jumătatea secolului al XX-lea despre care povestesc, iar revenind spre Estul european, îl avem pe Lenin (la începutul secolului al XX-lea, n.n.). Eu îl vad pe Lenin în relaţie cu Sartre, ca pe un reprezentant de seamă al existenţialismului ateu (în politică, n.n.).

M.N. Şi al  materialismului dialectic!  Există o anumită tensiune între existențialismul ateu şi materialismul dialectic, totuși, primul nu spune că soluția la problematica aceasta a vieții umane este neapărat angajare ideologică, în timp ce pentru Lenin răspunsul era de a răsturna ordinea veche. La Lenin, angajarea  revoluționară, de tip dialectic, (era) să instaurăm o nouă ordine, această angajare revoluţionar-militantistă şi atee este atat de puternică încât interogațiile unei existențialist pentru un existențialist rămân existenţialism, câtă vreme mai pune întrebări. Dar ai dreptate, Dostoievski este cu adevărat o figură, spuneam, centrală a gândirii creștine asupra modernității.

El ca și jurnalist a spus lucruri care eu nu sunt de acord… sau poate a avut niște fixații, care erau îndatorate unor stereotipuri, prejudecăți ale vremii.

De pildă,  problematica evreiască, în condiţiile în care  tu ai pogromuri care se petrec în Odessa, în Chișinău, culmea,  mai târziu, cred că 1903 / 1904! Faptul că tu în continuare vezi  minoritatea evreiască ca fiind problematică în Rusia țaristă arată poate o limită. De aici și acuzațiile la adresa lui, că ar fi fost antisemit. Atenție, pentru mine Dostoievki, nu trebuie citit ca jurnalist sau politician, cum de fapt nici nu a fost, ci trebuie citit mai ales ca autor al romanelor polifonice, cu care sondează adânc în condiția omului modern. 

Aici este marea noastră provocare, oare conservatorii mai înțeleg dincolo de problematica financiară? De exemplu, eu sunt conservator fiscal, doresc ca banii mei din buzunar să fie cât mai puțin atinsi de Fisc, de  birocrati, de Jupuitu sau  mai stiu eu de cine… Dar dincolo de conservatorismul fiscal, care e foarte la modă în America, în traditia americană este extrem de răspândit, dincolo de conservatorismul moral, apărăm  familia și așa mai departe!

Suntem oare conștienti că trebuie să conservăm ceva și mai de preț și anume creștinismul, pentru că aici, uite îți spun sincer, nu toți colegii din ECR sunt atât de îndrăgostiți de tradiția creștină şi nu vreau sa fiu polemic! Componenta romȃnească, poloneză în ECR ar putea fi tocmai asta: redescoperirea creștinismului ca realitate existențială!  Deci nu doar culturală, inconturnabilă pentru europeni,  fără o sondare a sufletului creștin, nu vei înțelege Europa până la capăt!

Dacă mai îmi permiti încă un lucru, fiindcă timpul trece, dar nu vreau să treacă fără a adăuga acest fapt; ca şi tine, mi-am pus întrebarea aceasta, ce mai conservăm noi în secolul 21 și eu propun o formulă, conservatorism fără conservanți, care mi se pare esențială, întrucât şi la conservatori am văzut tendința aceasta de a chema statul mereu, statul intervenţionist,  monopolist care este adesea arbitrar și violent, statul este chemat adesea de către unii conservatori ca să apere niște valori, asta în răspăr cu viziunea noastră, a mea și a lui Nicolae Iorga sau a altuia despre care o să mai vorbim,  viziunea organicistă, prin care eu înțeleg că adevăratele, autenticele lucruri se nasc fără intervenția statului! Şi vreau să iţi dau ca exemplu  bisericile de români din Diaspora, fără ca vreun ministru de externe să sune şi să spună: ,,Nu vreți o parohie la Milano, alo, nu vreți să faceți o bisericuță la Londra?’’. Nu,  românii se  strâng laolaltă şi ia naştere instituția bisericii, fără intervenția statului!  Un bărbat și o femeie se îndrăgostesc, decid să se căsătorească și să facă copii, fără intervenția statului; un om de afaceri apără proprietatea privată, libera inițiativă, fără intervenția statului!

Deci, pe scurt, adevăratul conservatorism este acela fără conservanții dirijiști, intervenționiști, fără conservanții etatişti,  care, din păcate, între un model de tip Marine Le Pen, sunt,  se pare, tot timpul invocați ca fiind esențiali pentru renașterea proiectului conservator!

Prin urmare,  eu prefer modelul lui Ronald Reagan și mai puțin a lui  Marine Le Pen, pentru că atunci când statul intervine se crează o clasă de profitori, o clasă birocratică, o clasă de  lipitori, care în numele unei moralități perfecte parazitează bugetul public şi confiscă o temă autentică, cum este tema creştină, tema familiei, tema antreprenoriatului!

 

 L.V.: Totodată (intervenţionismul etatist, n.n.) bulversează ordinea firească a societății! Mihai, tu eşti şi autor de cărți, cărți care așa, din înțelegerea mea și fac următoarea afirmație pe baza experienței mele, pentru că am citit o parte dintre cele care mi-au ajuns la mână, cărţi care vor marca o parte serioasă a următoarelor generații de tineri români, care vor veni, pentru că ele prezintă aceste teme mari, veșnic deschise răspunsurilor niciodată finale, despre care nu se poate vorbi că primesc răspunsuri finale, ci  doar preliminare și anume ,,Credință şi rațiune’’, o carte prin care prezinţi dialoguri cu niște minți, care pe mine m-au încântat de-a dreptul, discuția cu Andrew Louth, cu Engelhardt, foarte suculente, de asemenea. Din ce punct de vedere (sunt suculente, n.n.)? Din punct de vedere al faptului că pentru un om care este însetat de idei de, să spunem, acele mici pulsiuni, zvȃcuri, care duc mai departe exact genul ăsta de discuție și de dialoguri pot să îți ofere exact la momentul însetării ce ai tu nevoie pentru fiecare în parte, pentru că acum suntem atâtea minți… câte minți atâta lumi, prin urmare, fiecare om ajunge să intre în contact cu o altă minte, prin intermediul unei carti, (şi) simte aceste lucruri!

 Iarăşi, o carte interesantă din cele peste care se poate survola și un pic deasupra ei, doar la nivel de titlu, că nu avem timp să discutăm, care naşte contradicții și dispută în societatea actuală românească, ,,Fenomenul Trump’'!

 Una și foarte frumoasă, apropo de tema, temele prin care și Dostoievski a fost la moment analizat;  în urmă cu ceva timp, ai făcut un material video pe care nu am reuşit să-l vizionez integral,  cu privire la bătălia pentru Israel, urcat de ceva timp  în online. De asemenea, ,,Visul Romȃniei Mari’’; de asta spun că pe baza a ceea ce eu citesc…, uite, de curând, cu ocazia prezentării scrisorilor de acreditare la Moscova a noilor ambasadori, au fost și noii ambasadori ai României și Moldovei, care au fost acreditati acum trei zile la Moscova.  La un moment dat, Putin a făcut niște afirmații legate de România și de Moldova, legate de dezvoltarea unor ,,relații reciproc avantajoase’’ pentru România.

Ce poate fi vorba de ,,reciproc avantajos’’, cănd noi vorbim despre două lucruri importante: returnarea tezaurului şi visul României Mari sau cel puțin reunirea cu actuala Moldovă! Coperta cărții ,,Visul României Mari’’ include și Moldova lui Ștefan și Basarabia de Nord, de sus, și Basarabia meridională, care a fost cedată Ucrainei, cele trei județe din sudul Moldovei actuale. Remarcabil  este că vorbesc cu mulţi oameni şi constat, pentru că întreb în calitate de cronicar, mulți oameni nu cunosc despre România Mare şi despre tezaurul României, care a rămas la Moscova și care a fost transportat la Moscova în 1917. Ulterior a izbucnit revoluţia bolşevică în octombrie 1917; partea cea mai importantă și anume aproape 100 de tone de aur fin a rămas  în mâinile rusilor. Prin urmare, ce putem să vorbim sau cum am putea să înțelegem această invitație a presedintelui rus despre  ,,relații reciproc avantajoase’’ ?

M.N.: Eu nu sunt încă pregătit să lansez acum ditamai dezbaterea despre Rusia și România în privința politicii externe; mă cunoști foarte bine, sunt un anticomunist sadea şi nu cred în declarațiile de bune intenții ale unor foști kagebişti, securiști, comuniști, niciodată nu pot să am încredere în ei, dar nici nu vreau să par că sunt un paranoic!

Dacă declarația aceasta vizează  ființarea unui fond de traduceri din Cehov, din Gogol, din Dostoievski, din mari autori teologici, din Vladimir Soloviov, din Nicolai Loski, Vladimir Losski, dacă se crează  peste noapte un fond  de investigații științifice a marii culturi ortodoxe ruse, cultura creștină, cultura  care trimite până spre Andrei Rubliov, dacă dintr-o dată, noi, cercetătorii români, am avea acces la arhivele care prezintă viața lui Andrei Tarkovski, a  supraveghetorului care a avut grijă să noteze noapte de noapte fiecare pas, în regulă!

Nu, nu vreau să fiu un om care neagă importanța unui film despre doctorul Jivago, care neagă valoarea lui  Mihail Bulgakov! Dumnezeule, ar fi o probă de supremă incultură din partea noastră să negăm că un pământ atât de bogat, precum cel rusesc, a dat naștere unor personalități gigantice!

Ce vrei să spun, mi-ar plăcea să avem pianişti din Moscova sau din Petersburg, care vin și concertează la București pe banii Rusiei, ca să își mai răscumpere din păcate, și să ne ofere, de ce nu, un pianist rus, un concert din Rahmaninov, din opera lui Şostakovici, un altul să cânte la vioară, un alt artist interpret să cânte la vioară, de ce nu, Enescu sau Porumbescu!

Sincer, cred  că prin cultură poți apropia niște popoare, cred că și creștinismul poate fi un lucru de bun augur, când se discută despre dialogul între popoare care s-au înstrăinat!

Dar ipocrizia și minciuna nu pot fi temeiul unui dialog și atunci un act de bunăvoință din partea Rusiei lui Putin ar putea fi retragerea trupelor din Transnistria. Noi vom crede în bunele lor intenții atunci când trupele din Transnistria, care n-au ce să caute pur şi simplu acolo vor fi retrase; vom crede bunelor lor intenții când măcar o parte din tezaur să fie restituit!  Dar dacă comuniștii l-au confiscat și tu îţi apropriezi un rapt, un furt,  înseamnă că tu nu ești de bună intenție, înseamnă că și tu ești continuatorul hoților!

Dacă Federația Rusă dorește să facă un muzeu al victimelor comunismului și pe banii lor să ridice, la  Moscova sau la Petersburg, să ridice un muzeu în care să fie omagiați și soldații români capturați la Stalingrad sau, de ce nu, figuri exemplare precum doamna Anița Nandriș, care a suferit cu întreaga ei familie, atunci când comuniștii au dat buzna  în zona de mahala de lângă Cernăuți…  Dacă toate aceste gesturi ar fi făcută de către actuala administrație, actuala putere de la Moscova și noi ar trebui să invităm, adică diplomații ar trebui să facă aceste invitații! Domnule președinte Vladimir Putin,  Vladimir Vladimirovici Putin, vezi că numele asta de la Vladimir Lenin a căpătat un soi de greutate...

Deschiderea unui muzeu, un muzeu al dictaturii comuniste  la Tiraspol în care românii care au suferit pe teritoriul Uniunii Sovietice…, când vom vedea această formă de umilință din partea unei mari puteri, vom crede în bunele intenții!

Repet, după sute de ani Papa Ioan Paul al II-lea și-a cerut scuze pentru grozăviile comise de cruciaţii Romei în timpul celei de-a patra cruciade, ei au fost responsabili pentru devastarea, violarea, distrugerea unei bune părţi din patrimoniul creştin al celei de-a doua Rome… Şi iată că un Papă şi-a putut cere scuze după sute de ani!

Noi acceptăm scuzele lui Putin şi după 100 de ani şi mai bine de la revoluția bolșevică, care  a fost comemorată în 2017… dar dacă nu se întâmplă nimic?

Dimpotrivă, n-aş avea nimic ca mâine să aflăm că Ambasada Moscovei la București oferă burse pentru traducătorii de limbă rusă din România, care se apucă să restituie corpul complet al operelor lui Soljeniţîn.

 

V.L.: Mihai, pentru cititori și pentru cei ce vor urmări acest material atât la The Conservative,  dar poate și în alte medii,  ne poți pune dacă ai vreun alt volum în lucru sau ai în vedere scrierea un alt volum, ne poţi împărtăşi subiectul central al noului volum ?

M.N.: Da, am am o carte, am mai multe cărţi; am un doctorat pe care încă nu l-am publicat, mă tot frământă gândul ăsta de a reveni asupra lui, despre Consiliul sau Crezul de la Niceea redactat în timpul Sinodului Ecumenic de la Niceea, anul 325. Asta e teza de doctorat care merită tipărită cred, într-o bună zi și totuși rescrisă integral. Mai am  o carte despre ideea creştină, îmi vine să spun că lucrez la ea din greu, e un  manuscris pe care tot îl amȃn, e un fel de analiză a persoanei umane, în opoziție cu colectivismele epocii noastre, deci împotriva colectiviştilor și a delirului lor de tip revoluționar, aşadar în favoarea persoanei umane.

Am, de asemenea, o carte despre suflet, la care  am lucrat și pe care nu am publicat-o, dar sincer să fiu, nu mă mai grăbesc pentru că eu consider că pe lângă publicarea unei cărți este important să creezi, ceea ce am numit eu mai înainte, o școală, și consider că datoria unui bun cărturar este nu numai aceea de a produce texte, ceea ce este cu siguranță esenţial, ci şi de a dezvolta matrici, stații ale muceniciei și, Slavă Domnului! prin demersul Marilor Cărți şi alte instituții pe care le-am creat, prin Vocea Libertății  s-au născut niște vlăstare, au apărut niște personalități tinere.

Mă gandesc acum la Iustin Jurcan, un tânăr care are un foarte interesant blog se numește ,,Amatorii de Cultură’’; iarăși, Timotei Onoriu, are un blog foarte simpatic, se numeste ,,Călătorii culturale sau Incursiuni culturale’’, am văzut niște interviuri foarte frumoase cu părintele Visarion Alexa, cu alte personalități. Rolul meu nu este acela de a fi un asiduu scriitor, este important să scriu cărți, dar rolul meu e acela de a crea o școală care să educe generaţii, care, după 20 de ani, să preia un mandat și să-l ducă mai departe, să îl ridice la un nivel de excelență la care noi, de care noi nu ne-am învrednicit.

 

V.L.: O întrebare tot așa, punctuală, cum vezi relația dintre bisericile actuale din România, în funcție de criteriul confesional, și societatea românească în asamblul ei; există această, să spunem, preeminență a Bisericii Ortodoxe Române în raport cu celelalte biserici din România, Biserica Greco-Catolică, Biserica  Catolică, precum și cu bisericile protestantă și neoprotestantă, ca să luăm așa în ordinea cronologică a aparițiilor. Ele însumează ethosul creștin românesc, cu elemente pozitive, cu altele poate mai puțin inspirate, dar ele formează acest ethos, în această relație generală în prag de schimbare din ce văd eu, și de generații. Iată,  urmează ca generația numită ,,baby-boomer'', să fie înlocuită de următoarele generații, peste 10 / 15 ani. Ce interesant, acest mixaj, acest mixaj  de schimbări, aceste schimbări de generații aduc cu sine, implicit, atitudini generale diferite, raportări diferite cu privire la instituții, care cu adevărat înseamnă ceva în cultura și-n evoluția și să spunem chiar şi în devenirea acestui neam.

M.N.: Chiar și în devenirea acestui neam cu siguranță fiecare biserică din cele pomenite de tine are o contribuție specifică;  de pildă, ortodocșii sunt destul de buni de a păstra o memorie istorică a creștinismului european,  care a marcat  în mare  Răsăritul, dar nu numai.  Primul mileniu respiră prin sinaxare, Viețile Sfinților, când vine vorba de Irlanda creştină și când vine vorba de Sfântul Patrick și când vine vorba de Sfântul Beda venerabilul şi de Pangratie din Sicilia, tot de ortodoxie vorbim!  Creștinismul oriental răsăritean ortodox este foarte bun în a păstra această memorie  și cred că e important;  dau un exemplu, prin care să menționăm lupta ortodocşilor  împotriva otomanilor sau invers, lupta turcilor musulmani împotriva creștinilor din Grecia, din Balcani, din Bulgaria, din România, care a fost o luptă cu multe vărsări de sânge.

 Pentru mine, comemorarea acestei permanente verticalități a sfinţilor în raport cu erezia sau  în raport cu puterea seculară, această evocare care se întâmplă în spațiul orthodox, mai mult decât în spațiul protestant, este esenţială!

Bisericile protestante au un alt rol, acela de a conecta tinerii, şi asta văd în fiecare zi, la ethosul biblic și la narațiunile care invocă prezența lui Dumnezeu în istorie, adică un  evanghelic, un tânăr baptist sau penticostal tinde să cunoască mai bine decât un ortodox figurile din Israel, adică din VT, perioada veterotestametară. Adică figuri din perioada de cuminţenie, ale cumințeniei, ale curăției duhovnicesti care şi ele trebuiesc, după părerea mea, știute, asimilate, întrucât, foarte important, pe alocuri pare a exista o tendință antisemită în anumite medii creștine, adică o anumită rezervă la a mai recupera Vechiul Testament, dacă vrei!

Nu uita, aceasta este o ispită care a mai fost cunoscută în secolele 2 şi 3 de Biserica Primară, ispita dezbinării Vechiului de Noul Testament, ispita marcionită,  dacă vrei să fiu mai tehnic. Cum să spun că este ispita aceasta: VT contează mai puțin decât Noul Testament și chiar să ajungi în punctul în care unii nu mai citesc toate  cartile biblice. Deci, creștinii evanghelici ştiu să valorizeze Vechiul Testament, după părerea mea, din punct de vedere moral, spiritual și narativ;  la ortodocși, se valorizează perspectiva  cultică a Vechiului Testament din perspectivă cultică,  multe elemente de practică liturgică pe ceea le vezi tu acolo la  altar sunt întâmplări, se invocă foarte adesea tradiția levitică a Vechiului Testament.

Dar nu vreau să facem mai multe distincții aici; revenind la întrebarea ta, Bisericile Catolică şi Greco-Catolică  pun accentul pe școală, ele insistă asupra faptului că rațiunea și credința trebuie să dialogheze, că pentru asta trebuie să avem  instituții de educație. E bine știut faptul că toată Europa occidentală a fost presărată cu abații, mănăstiri, școli și catedrale în marginea cărora s-au născut evident universităţile de astazi.  Facultatea de Drept, Facultatea de Medicină, Facultatea de Filosofie și Teologie, facultăți la Cambridge, în marginea unor așezăminte religioase și atunci un creştinism care pune accentul pe memorie, pe ethosul biblic, pe   școală pe dialogul dintre rațiune și credință este un creștinsm veritabil universal!

De asta spun eu că românii trebuie să se bucure că în țara asta există o toleranță ridicată  între confesiuni, timpul acela al agresiunilor cred ca a trecut. Au fost în anii ’90 supărări mari între catolici şi ortodocși… Tonul acela predicativ și vindicativ a fost înlocuit de o anumită bunăvoință mai mare din partea tinerei generații, unde eu însumi sunt foarte binevoitor față de mulți prieteni greco-catolici şi catolici. De ce? Pentru că eu îmi dau seama că ei avut un rol istoric de prezervare a identității românești în Ardeal, chiar dacă intențiile Vaticanului când s-a creat Uniaţia pe la 1700, planurile lor nu au fost cele mai cele mai curate față de ortodocși.

Dincolo de asta, dincolo de malversaţiunile iezuite, au existat consecinte care  pentru românii ardeleni și anume şansa păstrării identității noastre lingvistice s-a materializat prin implicarea multor mii de greco-catolici… De altfel, Unirea de la 1918 a fost făcută de nişte fii de preoți ortodocși şi greco-catolici, ei au făcut Unirea!

 

 V.L.: Apropo de limbajul cotidian, dar cu precădere în zona politicului și anume termenul de ,,toleranță’’, pe care l-ai folosit mai devreme,  un termen mult uzitat din limbajul curent, din punctul acesta de vedere în zona politicului, el a fost articulat într-o diadă conceptuală: toleranță și corectitudine politică. Este dat de așa-numitul ,,limbaj inclusiv’’ în care se asociază sensuri noi cuvintelor și se caută golirea termenilor de sensurile fundamentale. De exemplu, știm că despre păcat se vizează sistematic folosirea unor termeni utili, de exemplu se încearcă înlocuirea unuia cu un nou mod de a gândi asupra păcatului; să vorbim despre ființe umane, despre femei şi despre drepturile femeii, ca libertatea de alegere, de dreptul de alegere, de planificare familială sau întrerupere voluntară de sarcină. Dar apropo de acestă expresie ,, întrerupere voluntară de sarcină’’, ce nu se mai folosește exact așa, acum se folosește o prescurtare, IVS...

Toate lucrurile  astea… de exemplu, în loc de sectă sau religie mincinoasă se spune religii non-tradiționale sau alternative; de asemenea, despre păcatul împotriva firii, al homosexualităţii se vorbește ca de o altă orientare sau preferință sexuală.  Limbajul biblic creştin, este considerat ca fiind retrograd.  Nu mai vorbim ca atare de biserică, ci de spațiu de cult, iar în loc de bordel se poate zice spațiu de acuplare sau casă de… toleranță!  Apropo de aceste pervertiri ale limbajului, prin care sensul real, fundamental al unui termen consacrat în limba aceea, se folosesc abrevieri, care elimină emoția din cuvȃnt, ca să nu mai faci pe respectivul un om să se simtă rău.

M.N.: Cred că apostolul Pavel, nu îmi mai amintesc exact citatul,  dar apostolul Pavel scria că vor veni  vremurile acelea în care oamenii își vor îngrămădi falși învățători, care le vor gâdila urechile…

Acum, o să fiu foarte onest cu tine și să spun asta, că din punctul meu de vedere sunt două lumi:  lumea lui Dumnezeu este lumea unde creștinii se adună în biserică și unde adevărul trebuie rostit ca atare, fără nicio măsluire și există o lume multiculturală, și nu putem nega acest fapt, o lume post-creștină, lumea seculară unde nu mă aștept ca un birocrat să vorbească ca un preot, nu mă aștept nici ca un dascăl să poate vorbi ca un duhovnic...

Vreau să fiu cu onest tine, când plenitudinea termenului păcatului nu poate fi cuprinsă de minte în absența unei revelații a binelui, a adevărului a frumosului a dumnezeirii, adică fără un fel de prezervare a  sfințeniei, păcatul nu poate fi înțeles în deplina lui catastrofă și atunci discuția e un pic mai complicată!

Termenul ,,păcat’’ în limba greacă înseamnă ,,a greşi ţinta’’;  cert este că păcatul trebuie decodat teologic, trebuie denunțat păcatul ca fiind un eșec existenţial, al omului care căutând pe Dumnezeu nu-l mai găsește, care căutând fericirea n-o mai întâlnește.

Merită și să subliniem aspectul pozitiv, luminos al creștinismului, dar atenție, să ai experiența eliberării de păcat, sa citești şi să simţi gustarea fericirii, a binelui a frumuseții lui Dumnezeu.

Acest păcat așa cum am vorbit despre el, despre Dostoievski, acest păcat oricare ar fi el, poate să conducă la catastrofe,  poate să conducă la, pur și  simplu, eșec, nefericire, mizerie, prăbușire morală, închid aici paranteza teologică şi revin la întrebarea ta.

Sa revin un pic la discuție despre corectitudinea politică; în mod evident avem de face cu un dublu standard și vreau să fie explicit, cine spune așa, ,,am dreptul să dispun de propriul meu corp’’ tot niște feministe o să spună ,,am dreptul meu ca oricând, fără să cer voie de la nimeni, la autonomie, la autonomia deliberărilor mele individuale, eu fac, de ce fac e propria mea alegere’’... Apropo, aceeași persoană, dacă te surprinde cumva fără mască în aer liber, e dispusă să cheme poliția și să spună că tu, o nenorocită fiinţă umană,  potenţial purtator de Covid-19, dar nu adeverit, deci nu confirmat, potențial doar, trebuie să fii deferit Justiției, trebuie să ți se facă dosar penal, trebuie să ți se facă un kit eventual pentru nesupunere!

Deci, delirul totalitar al corectitudinii politice ține de această dublă măsură, dublă normă, standard necinstit, aplicat nouă, celor care poate avem întrebări când vine vorba de o dogmă științifică, dar care nu avem dreptul să punem în discuţie anumite dogme științifice, în timp ce ei au tot dreptul să desființeze dogmele religioase!

Deci, toate dogmele religioase ale ultimelor secole au fost purtate prin discurs spre relativism moral și prin acțiunea instituțională din Parlamentul European, din Parlamentul României și pe mai departe…

Ȋn schimb, dogmele  ştiintifice, care prin natura lor, sunt investigații supuse corectării permanente și revizuirii, care au rolul să interogheze, să corecteze, să completeze legi, cum ar fi legea gravitației a lui Newton, care a fost completată de teoria relativității generale a lui Einstein, deci cele două se completează! 

...Noi nu mai avem voie să facem caz, afară de eficiența unei textile produse în China și purtată eronat de 80% din oameni pe stradă... Ȋn schimb, ei au dreptul să ne atace când noi spunem că acel copil din pântecele maicii e şi el fiinţă și trebuie protejat!

Eu sunt de acord să dispui de propriul tău corp, dar când e doar al tău; în clipa în care tu porți în pântecele tău un alt corp, care este corpul copilului și corpul acela are nevoie de protecție! Sunt de acord, știi, observația ta…  sunt eroziuni!  Ei, dar răspunsul vostru aici trebuie dat, trebuie revenit la problema conservatorismului, care trebuie să includă zic eu o viață bine trăită, știi, adică, aici avem de făcut ceva mai mult decât spunem.