Email Facebook Twitter LinkedIn
×ECR Party
The Conservative
ECR Party
TheConservative.onlineTwitterFacebookInstagramYouTubeEmailECR Party’s multilingual hub for Centre-Right ideas and commentary
RomanianRomanianEnglishBulgarianCroatianCzechItalianMacedonianPolishSpanishSwedish
The Conservative
Ştiri și comentarii   |    TV   |    Print   |    Cronicari

conservatorismul - perspectivă

Este imperios necesar să ne întoarcem la doctrine

Daniel Uncu - personal credit.

Corupţia generalizată, transpartinică, a luat locul doctrinelor. Asta este, de fapt, uriaşa problemă cu care ne confruntăm. Partidele politice apărute în România anului 1990 şi în anii care au urmat au fost tributare realităţii distopice construite de...

 

Un interviu cu Daniel Uncu, pentru The Conservative Online, poate însemna pentru oricare debutant în jurnalism un prim test profesional. Pe de o parte, dincolo de relaţia de colaborare, este vorba despre dialogul cu o minte suficient de rutinată în meandrele jurnalistice, pe de altă parte, ţinta pe care mi-o propusesem, fără a anunţa interlocutorul în vreun fel, a fost atinsă implicit; este vorba despre o explicare foarte accesibilă a ideilor de bază conservatoare, deziderat care a fost atins.

 

Daniel Uncu, pentru început, vă rog să ne spuneţi despre formarea dumneavoastră. De ce drept şi jurnalism?

D.U.: Dreptul a fost o necesitate profesională pentru meseria de jurnalist. Atât. Am conștientizat că trebuia să pătrund logica juridică, să înțeleg corpul și structura unei legi, să mă familiarizez cu limbajul și cu principiile juridice, pentru a putea scrie și a putea analiza în cunoștință de cauză fenomenul legislativ și, mai ales în acei ani dramatici ai facerii “democrației originale”,  să mă refer si din perspectivă juridică la fenomenul “corupției fără corupți”, în așa fel încă să nu fiu superfluu. Era o vreme în care foarte puțini ziariști înțelegeau fenomenul juridic și bazele juridice ale construcției legislative, relația dintre legiuitor și cetățean, rolul și locul Curții Constituționale în mecanica democratică instituțională a statului, interpretarea în spirit și literă a legilor, Codul Penal și cu atât mai puțin Codul de Procedură Penală. Am învățat, așadar. Finalmente, însă, nu am finalizat studiile de Drept, renunțând pe la jumătatea anului 3, dacă nu mă înșel.  În primul rând, pentru că nu am avut nici o secundă intenția de a profesa în domeniul juridic și, în al doilea rând, pentru că am considerat că pentru nevoile obietive ale unui ziarist, ceea ce dobândisem in acei ani era necesar și suficient. Ulterior, am continuat să studiez individual, fără pretenții exhaustive sau de expertiza, aspectele fascinante ale Dreptului Constituțional.

Totul a fost, însă, legat de profesia mea de credință – cea de ziarist. Continui, sper cu onoare și profesionalism, moștenirea morală și intelectuală a tatălui meu, Anton Uncu. O figură emblematică a jurnalisului românesc, fost dizident și deținut politic, arestat de Securitate și condamnat la 15 ani de închisoare de către regimul comunist pentru propagandă anticomunistă. Apoi, după simulacrul din 1989, orchestrat de eșaloanele secunde ale PCR și ale Securității sub bagheta malefică a tovarășului Ion Iliescu, Anton Uncu a devenit redactor șef al cotidianului “România liberă” - cel mai puternic cotidian de tip “quality press” din România postdecembristă, care a militat inechivoc împotriva neocomunismului  de tip FSN-PDSR-PSD - și vicepreședinte al Societății “R”. A fost pentru o scurtă perioadă de timp și redactor șef la “Informația Bucureștiului” și, până la finalul tragic și prematur al vieții,  a fost redactor șef al cotidianului “Curentul”.

Așa cum spunea regretatul scriitor Octavian Paler, tatăl meu a fost, între ziariști, “un drept”. Iar prezența mea în spațiul publicistic, al comentariului, eseului, analizei politice și jurnalismului, nădăjduiesc cu smerenie că a continuat și continuă linia profesionalismului, eticii, substanței intelectuale autentice, pe care tatăl meu mi-a lăsat-o moștenire.

De aceea, jurnalism așadar! Am început în ianuarie 1990 la săptămânalul “Observator” - primul ziar apărut după 1989 - ca simplu redactor și...vânzător de ziare și apoi, mai târziu, redactor șef. O perioada nebună și superbă! Au urmat apoi funcții de conducere la mai multe cotidiane de prestigiu: “România liberă”, “Curentul”, “Ziua”, “Cotidianul” – comentator publicist, editorialist, șef de secție “politică internă, redactor șef adjunct, coordonator ediție online, dar și posturi de coresponent de război, ultimul în timpul conflictului din Iugoslavia. Multe alte experiențe pline de semnificație și adrenalină. Toate, trăite într-o vreme când presa reprezenta chintesența informării în format scris a consumatorului de mass-media și când etica jurnalistică avea, cred eu, întâietate și sens.  Nu avem nici timp și nici loc să dezvoltăm aici rememorarea acestui spațiu de viață, care mi-a adus enorm de multe satisfacții, precum și provocări.

În paralel am desfăsurat si desfăsor activități private în domeniul antreprenoriatului, cu activități conexe de PR, consultantă și comunicare politică. Cum spuneam, e mult de povestit. 

Aţi absolvit jurnalismul cu o teză despre ,,Irelevanţa doctrinară a partidelor româneşti din perspectiva corupţiei politice’’, pentru care aţi fost notat cu punctaj maxim, după care aţi încheiat studiile cu un master pe ,,diplomaţie culturală’’. Vă rog să explicaţi curioşilor de la The Conservative de ce corupţia afectează perspectiva doctrinară a unui partid, indiferent care este aceasta.

D.U.: Am scris de-a lungul timpului în termeni critic-vehemenţi cred că sute de analize şi comentarii la adresa establishmentului corupt transpartinic, de sorginte comunistotidă din România, care a acaparat până la urmă toate partidele, indiferent de orientarea lor doctrinară şi le-a asimilat ,,sistemului”.

Problema cu care ne confruntăm este - pe lângă  încleştarea homerică, perpetuă, dintre anti-corupţie și corupţie -  una care cu uşurinţă poate scăpa din vedere la o analiză obişnuită. Aceasta tinde să consacre ideea nefastă că, de fapt, spaţiul public românesc nu are nevoie de precizie şi relevanţă doctrinară, deoarece “prioritatea numărul 1” o constituie igienizarea arealului politic autohton, cu toate încrengăturile lui socio-economice şi nicidecum diferenţierea doctrinară dintre stânga şi dreapta. Aparent, orice om de bun simț, dar neatent poate fi de acord cu această afirmaţie. Da, aşa este! Prioritatea este igienizarea. La ordinea zilei stă reconstrucţia democraţiei autohtone pe baza valorilor statului de drept.

Și, tocmai de aceea, relevanţa doctrinară reprezintă cheia de boltă a reformei clasei politice româneşti!Am să explic ceva mai detaliat…

Corupţia generalizată, transpartinică, a luat locul doctrinelor. Asta este, de fapt, uriaşa problemă cu care ne confruntăm. Partidele politice apărute în România anului 1990 şi în anii care au urmat  au fost tributare realităţii distopice construite de neocomunismul iliescian, care mai întâi a demonizat orice tip de discurs democratic, occidental şi cu precădere pe cel de Dreapta, iar apoi a diluat până la irelevanţă, prin alimentarea pandemiei corupţiei transpartinice diseminată prin infiltrarea copioasă a partidelor istorice (PNL, PSDR/Sergiu Cunescu şi PNŢCD si, ceva mai târziu, PD, PMP, PDL) de foşti aparatnici ai PCR şi, mai ales, ai presupus defunctei Securităţi.  În consecinţă, doctrina prevalentă a devenit, pas cu pas şi cedare cu cedare, corupţia însăşi! Doctrinele ar fi trebuit să producă politici publice diferenţiate, care ar fi trebuit să diferenţieze la rȃndu-le programe de guvernare, care ar fi trebuit să consolideze valori şi principii de extracţie inclusiv morală diferite, toate dedicate guvernării de calitate, definita printre altele de responsabilitate, transparenţă, domnia legii, incluziune, eficienţă, grija pentru banul public, competiţie a valorilor.    

În schimb, însă, dispariţia doctrinelor sub tăvălugul corupţiei a distorsionat cumplit exerciţiul politic generic şi pe cel specific al guvernării - în toate componentele lor centrale şi locale - şi a produs o realitate anomică dominată de forţa legii clanului de tip medieval. Sau mafiot. Criteriile calităţii profesionale şi ale moralei meritocratice au fost înlocuite de valorizarea bunului plac al şefilor de grup politic de sorginte infracţională. Nicidecum, doctrinară! Nu cred că greşesc prea mult dacă  am să afirm că paradigma de clan de tip mafiot în politică, domină în continuare realitatea românească în detrimentul oricărei alte realităţi.

Precaritatea preciziei şi a relevanţei doctrinare, susţinute de îmbrăţişarea corupţiei ca vocaţie politică prevalentă, au schimonosit până la caricaturizare democraţia şi au produs o societate kafkiană plină de delicii orwelliene, preluate acum de fluiditatea doctrinară a corectitudinii politice.

De aceea este imperios necesar să ne întoarcem la doctrine!

Absenţa purismelor - în sensul exigenţei în materia relevanţei doctrinei în expresia guvernării, dar şi a poziţionărilor faţă de diverse teme de interes public - a transformat partidele în nişte simple vehicule ale intereselor subterane, veritabile SRL-uri politico-economice, având target-uri financiare propria, fără nici o legătură cu asumarea şi exersarea puterii în interesul cetăţeanului. Partidele ajunse în arealul puterii - şi mă refer aici inclusiv la cele care, din când în când, au intrat în opoziţie! - nu şi-au asumat decât accidental rolul de think-tank-uri producătoare de  politici publice faste, derivate din doctrine şi dedicate modelării societăţii în favoarea cetăţeanului. De aici şi diluarea inevitabilă a importanţei doctrinare în actul de guvernare, ca urmare a - vezi, Doamne! - ,,pragmatismului implacabil al cifrelor”. O minciună de proporţii epice, propagată în mediul public pentru a camufla dezinteresul total faţă de relaţia doctrină - programe de guvernare - cetăţean al mai marilor zilei. O camuflare susţinută şi de finanţarea şi promovarea incompetenţei şi imposturii unui număr impresionant de mare de persoane din aparatul de stat.  Excepţiile nu au făcut decât să confirme regula, industria românească de plagiat este, în acest sens, un veritabil brand de ţară, spre exemplu!

 

PSD, PNL dar şi alte partide au avut de-a lungul acestor 30 de ani de după 1989 destui reprezentanţi de primă linie şi aici mă refer la miniştri, parlamentari, primari, înalţi funcţionari publici, etc., care au fost condamnaţi la închisoare cu executare pentru corupţie. Cu toate acestea, aceste partide mari, nu au fost demantelate la votul popular, sunt încă primele. Cum se explică?

D.U.: În absenţa dihotomiilor doctrinare autentice, care să impacteze diferit viaţa cetăţii şi care să plaseze polemica electorală în spaţiul alegerii dintre stânga şi Dreapta, pe baza programelor politice şi de guvernare diferite, electoratul a devenit indiferent la fenomenul politic, dacă nu cumva scârbit de acesta şi nu i-a mai rămas decât să se retragă în spatele redutei intereselor proprii, fortat de modelul adoctrinar servit de noul politic, dar modelat și de vechii baroni locali. Absenţa prevalenţei doctrinare, căsăpite de exerciţiul public dedicat accederii la putere şi exersării ei doar cu scopul de a devaliza resursele statului în folos personal şi al acoliţilor, prin  sfidarea totală a cetăţeanului, a distrus şi  bruma de valori morale care mai sălăşluia natural în fiecare român. Pe acest trend devastator pentru sănătatea vieţii democratice şi ca răspuns la ,,cererea publicului”, manipulat şi adaptat noilor realităti, au apărut politicieni care se declară… apolitici şi care afirmă cu tărie că ei şi formaţiunile lor… politice nu îmbrăţişează nici un fel de doctrină... politică (sic!) , în afară de cea a luptei împotriva sistemului. Ceea ce, pentru orice observator avizat, este evident că goleşte de substanţă un atare expozeu… politic. Rămânem, așadar, cu o formă lipsită de orice fond. Cu o atare propunere nu se poate conduce nici măcar un cătun, ce să mai vorbim despre un oraş sau o ţară. Mă refer, evident, la cazul căderii în irelevanță doctrinară a partidelor tradiționale în frunte cu PNL și UDMR dar și la cazul PMP sau USR-PLUS. 

Vechile partide au demonstrat că sunt adoctrinare întru totul, alegătorul s-a adaptat la lipsa alternativei și a achiesat la soluția cea mai la îndemână – aceea a interesului personal pur existențial, local, individual, cotidian. Cine promite mai mult, cine dă mai mult eventual, cu cine se poate ,,aranja” un trai cât de cât acceptabil, a primit sprijin electoral. Arestarea României de către baronii locali a creat dependențe economice înfiorătoare, a instaurat și consolidat un falimentar feudalism modern, care a legat de ,,partid” (precum odinioară, țăranii de glie) interesele indivizilor, văduviți de alte posibilități financiare decât cele ținute sub obroc, prin corupție și abuz de putere, de către potentații politici și, implicit, economici ai momentului. În acest context, corupția tinde să devină irelevantă prin comparație cu supraviețuirea sau, la un alt nivel, cu îmbogățirea prin cultivarea relațiilor amiabile cu partidul și baronul, cu gașca de la putere.

De aceea, PNL și PSD rezistă, încă. Pentru că în România profundă, în acea Românie unde școlile au closet în curte iar pe uliță se plimbă câțiva acoliți ai politicului în mașini de lux în timp ce restul populației se târăște de la o zi la alta, prioritățile induse în ani de zile de alienare democratică, sunt cu totul altele pentru votantul dependent de mai marii zilei, decât cred unii dintre noi. Mai ales cei din mediul urban.

Revenind la aspectul doctrinar, așadar, în acest spaţiu golit de esență și hrănit cu lehamitea indusă electoratului faţă de doctrinele maimuţărite de corupţie, s-a putut pune ... orice artefact: populism deșănțat, naționalism comunistoid, cumetrii profitabile, clanuri de partid și de stat, mită electorală și postelectorală ranforsată de grupuri politicianiste transpartinice organizate infracțional.

Și, spre stupoarea unor neavizați, “noua clasa politică” apărută că efect al decapitalizarii doctrinare a vechiului politic autohton  a oferit tot o soluție… adoctrinară! Această atât de, aparent, atrăgătoare poziţionare incertă doctrinar a USR-PLUS îmi pare din ce în ce mai tare că nu reprezintă altceva, de fapt, decât paravanul necesar convingerilor progresist stângiste, cu unele reflexe de extremă stânga, cu preţiozităţi neomarxiste, cu aberații fluide sexual, deconstructiviste identitar şi chiar cu tentații de acomodare la sistemul corupt. Îmi este extrem de teamă că suntem în postura de a cădea din lac în puț.

Fără să fi epuizat subiectul, voi conchide în metru inflexibil:  diferenţierea doctrinară afirmată robust, coerent, autentic şi credibil, este o necesitate absolută pentru a guverna în interesul cetăţeanului. Este una dintre condiţile sine qua non pentru reformarea şi salvarea democraţiei româneşti.

O parte din percepţia generală a celor care interacţionează cu dvs. vă identifică drept un conservator practicant, care nu vă sfiiţi să puneţi ,,la punct’’ ideile şi argumentele expuse de interlocutori de pe baze argumentative logice, evident conservatoare, în timp ce interlocutorii se aşteaptă să audă sau să citească mai degrabă păreri, chiar conjecturi de la dumneavoastră. Ce aveţi de spus cu privire la aceaste detalii?

D.U.: Nu sunt foarte sigur la ce vă referiți… Am să încerc să schițez totuși un răspuns, în speranța că voi fi fost suficient de dibaci și de spiritual în a desluși tâlcul întrebării dumneavoastră…

Ceea ce așteaptă să audă interlocutorii mei, este cu siguranță dincolo de capacitatea mea de control. Mă pronunț public doar în funcție de valorile și principiile în care cred și pe care încerc din răsputeri, în limitele grozavei imperfecțiuni umane ce mă caracterizează, să le trăiesc zi de zi. Sunt incapabil să cochetez cu vreo fie și numai tentativă schizoidă în exercițiul public și în viață. Cert este, oricât de abrupt ar suna ceea ce am să spun acum, că pentru cei care nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg și intervin în dialogurile publice, virtuale sau nu, cu mine, utilizând tot felul de petarde argumentative, eu mă abțin să intru în polemici pentru remarci  neserioase și/sau spre "rupere de gură" , ca să citez din clasici. Asta, pe de o parte, iar, pe de altă parte, mă feresc să intru în dialog cu orice persoană care mă interpelează. Asta, din lipsă evidentă de timp.  Igiena sufletului și a minții îmi sunt absolut necesare în aceste vremuri, dominate de democratizarea părerismului insalubru.  Sunt categoric adeptul inechivoc al polemicii cordiale și îmi repugnă aducerea dialogului în nefericita zonă ad hominem. Polemica o consider purtătoare de vocația revelației din perspectiva epistemică. Îmi clarifică idei și îmi lămurește de multe ori raționamente, consolidând argumente anterior, poate, insuficient validate. Sau îmi poate amorsa dubii referitoare la teme pe care le consideram definitiv deslușite. Acest proces polemic, atât timp cât se manifestă în arealul cordialității și al argumetului logic, intelectual, socratic dacă vreți și academic nu poate fi decât plin de beneficii pentru toată lumea. Pentru interlocutori și pentru spectatori.

De aceea, în treacăt fie spus, absența dezbaterilor civilizate, cordiale, față în față, dintre candidații la funcția supremă în stat, o văd ca pe o nefericită dovadă de primitivism, ca pe o gravă declarație de intoleranță și, cel mai supărător, ca pe o declarație de sfidare la adresa spectatorilor-alegători, ca pe o jignire adusă inteligenței electorilor. E foarte trist din perspectiva unei societăți libere.

Ca să concluzionez, Alain Besançon afirma cu o superbă claritate a analizei, în "Le Malheur du Siecle - Sur le communisme, le nazisme et l'unicite de la Shoah" că nu poți rămâne inteligent sub imperiul ideologiei. De aceea, este de-a dreptul ridicol să pretinzi că ai putea avea un dialog și, cu atât mai puțin, unul inteligent cu un militant ideologic. Când gândirea este suspendată și înlocuită cu fanatismul ideologic, limbajul nu mai poate folosi la comunicare, la dialog, la cordială polemică și reconfortantă dezbatere, ci doar la propagandă.

Cum conchidea același Besançon, din atari motive, omul nazist și omul comunist - veri primari, dealtfel - se oferă examenului clinic al psihiatrului.  De aceea, printre altele, nu îmi pierd vremea să polemizez cu asemenea personaje.

Nu am vocație de psihiatru. 

 

Vă rog să prezentaţi modul dvs. de înţelegere şi raportare la ceea ce înseamnă conservatorismul în genere, precum şi ceea ce mai înseamnă conservatorismul în Romȃnia la prezent.

D.U.: Am să plec de la ce anume combate funciar conservatorismul. Vorbim despre două tipuri de tiranie: tirania majorității democratice, amorsată de narațiunea Stângii și tirania minorității corporațiilor transnaționale, care se folosesc de anumite principii ale stângii pentru a înregimenta individul în logică dependenței obediente față de corporație. Prima poate impulsiona spiritul colectivist, egalitarist, nivelator societal. A doua, spiritul oligarhic, discreționar, monopolist. Ambele ajung să sfideze libertatea individuală, piața liberă, competiția liberă. Ambele sădesc germenii autoritarismului și ai masificării societății. 

Formula remediului este cea a apărării constituționale a drepturilor individuale ale cetățeanului, a garantării libertății presei, a implementării eficace a principiilor administrative ale subisidiarităţii și ale descentralizării. Individ, nu mase carevasăzică! Formula se poate dovedi, însă, insuficientă în acest moment istoric în care capitalul multinațional monopolist coabitează exuberant și fără nici o mustrare de conștiință, cu autocraţii comuniste, islamiste sau personale de extracție kagebistă. Iar establishmentul Noii Stângi, ce se revendică de la logica democratică pentru a institui, de fapt, la nivel paneuropean o birocrație cu reflexe autocrate, transformă realiatea unională într-o tragică poveste socialistă, care coabitează copios, sfidător la adresa cetățeanului și profitabil pentru anumite grupuri de interese, cu exact aceleași autocraţii amintite mai sus.Avem, așadar, nevoie ca de aer de un alt tip de remediu la această realitate, devenită de-a dreptul distopică. Un remediu de sorginte conservatoare, plasat pe o logică a pieței libere cu un rol al statului extrem de restrȃns și contingentat  în zona siguranței și a apărării naționale, a dezvoltării infrastructurii și a asigurării independentei energetice. Aici este o discuție mult mai nuanțată și extrem de amplă. Un remediu care să nu submineze creșterea și progresul indivizilor, ceea ce presupune ca factorul politic să rămână neutru, asumându-și doar rolul de arbitru intransigent față de spațiul economic și de marile monopoluri, aplicând în acest arbitraj și ghidaj doctrina conservatoare. Introducerea în Constituție, printre altele, a unor prevederi care să potențeze piața liberă, să limiteze capacitatea statului de a politiza spațiul economic și, mai ales, drepturile individuale, cetățenești, devine imperios necesară în ceea ce mă privește.

În politică românească, mă văd nevoit să subliniez acest lucru aici, diferența fundamentală a acțiunii politice a Alternativei Drepte, spre exemplu, comparativ cu ceea ce se întâmplă dintotdeauna pe eșichierul politic autohton, este aceea că pozițiile adoptate izvorăsc din fundamente doctrinare și programatice și nu din poziții tactice, facile, oportuniste, acomodante, isterice.

Rationalismul conservator al AD, combinat cu prudența acţiunii politice, cu inserțiile moral-creștine și cu înțelegerea realității obiective, fac din demersul Alternativei unul care nu promite utopii perfecte, cuceriri definitive sau vreun "bine" cu vocație absolută.

Programatic, AD observ ca are in vedere soluții care să responsabilizeze individul, să îi confere libertate de acțiune, să retragă statul din postura sa atotasistenţială și debilizantă individual, să creeze cadrul necesar pentru ca inițiativa individuală, să ocupe locul principal în mecanica socio-economică, principal factor de acumulare a bunăstării.

În acest cadru, moralitatea actului economic devine, însă, primordială. Divorțul dintre politică și morală, pe de o parte și economie și morală, pe de alta, sper că reprezintă inamicul public nr. 1 al AD.

 

Din punct de vedere politic, ne putem gȃndi la posibilitatea ca la un moment dat valorile conservatoare să fie dublate de valori creştine, astfel încȃt elementul de identificare a unui partid de dreapta sau a unui  politician de dreapta, să fie apartenenţa la etica şi valorile creştine? Mă gȃndesc la USR-PLUS, care s-a declarat ca fiind de centru-drepta (USR), iar Plus ca fiind adoctrinar; ele chiar promovează aşa-zise masuri politice cu efecte economice de dreapta, dar simultan susţin şi promovează ideologia de gen în educaţie, progresismul ateu în politicile publice; or, în aceste condiţii, oamenii sunt duşi în eroare…

D.U.: Numai un asemenea partid cred că are șanse la relevanță electorală în zona conservatoare. Încep să am convingerea că narațiunea deconstructivistă identitar și societal a Noii Stângi, corectă politic și marxist culturală, nu va putea fi contracarată doar prin polemică argumentata, elegantă, logică, de bun simț, rațională. Nicidecum!

Demantelarea nefastei țesături ideologice, care face ravagii în tot Occidentul și începe să își facă simțită prezența halucinantă și în realitatea românească, se poate operaţionaliza cu succes doar prin contraatacul împotriva culturii, a limbajului, a manipulării sentimentelor de vinovăție, a etosului neomarxist. Apelul la cifre, dovezi, dezvăluiri, devoalari ale minciunii, la spirit analitic, la argument moral nu produce decât efecte punctuale, parțiale, debile. Cel puţin, pȃnă acum.

Neomarxismul nu poate fi contracarat decât cu uneltele neomarxismului. În fața asaltului cultural al teoriei critice, se poate opune eficient doar un contraatac care să țintească bazele culturii neomarxiste. De fapt, motivul pentru care antipaticul, intempestivul, nonconformistul, zeflemitorul, antisistemicul Trump a coagulat împotriva lui atâtea resurse și atâta ură a fost, printre altele, acela că fostul Președinte al  SUA era pe cale să câștige definitiv războiul cultural, mai întâi de toate, împotriva Noii Stângi! Încă patru ani la Casa Albă pentru Marele Blond ar fi fost un dezastru pentru cultura establishmentului.

Iar establishmentul poate accepta să piardă bătălii, desigur, dar niciodată războiul. Căci, războiul are o miză uriașă: cucerirea sufletului cetățeanului occidental și, odată cu aceasta victorie, anihilarea oricărui tip de rezistență la comunizare. Miză expusă public începând cu anii '20 ai secolului trecut de trompetele Școlii de la Frankfurt.

Nu tunurile vorbesc. Nu urnele. Nu campaniile politice. Nu valoarea candidaților și a programelor. Ci, mai întâi de toate, academiile infiltrate de programe marxiste. Nu propaganda militantă cu expresii de violenţă stradală este primordială – chiar dacă rămȃne importantă în strategia Noii Stȃngi -, ci altoirea cu himere stȃngiste, halucinante estetic și valoric, a sculpturii, a literaturii, a picturii, a dansului, a muzicii, a poeziei, a cinematografiei, a dramaturgiei, a arhitecturii, a signalisticii urbane, a sexualității, a discursului academic.

Dreapta conservatoare, creștin-democrată, clasic liberală poate câștiga confruntarea în care a fost atrasă de Noua Stângă doar recurgând la o narațiune cu resorturi și argumente culturale, de reconstrucție a limbajului estetic, de reafirmare a emoțiilor filozofice clasice, de redescoperire a moralei şi credinţei creştine.

Dreapta culturală, cultura Dreptei, intelectualii, artiștii, creatorii, erudiții Dreptei trebuie să recâștige universitățile, școlile, grădinițele, simezele, scenele, bibliotecile, atelierele de creație și să readucă sufletul Homo Europeanus în spațiul atât de reconfortant al trudei pentru frumos și al dezbaterii întru libertate de gândire, credinţă și expresie. Abia din acel moment cred că se va putea începe reconstrucția politică a Europei și a Occidentului. La fel şi în Romania. Confuzia despre care vorbiţi provine, mai întȃi, din letargia erudiţilor Dreptei.

Vă aduc aminte faptul că, în Testamentul său politic, Corneliu Coposu sublinia cu o acuratețe etică, pe care nici un alt politician de la el încoace nu și-a mai asumat-o, că ,,politica este o activitate morală – ca sa vezi ! - şi ea nu poate fi delimitată de etică şi de onestitate”. Şi, marele senior a explicat mai departe că a preţuit întotdeauna oamenii cinstiţi şi leali şi că a avut o strângere de inimă, atunci când prin forţa împrejurărilor a fost obligat să lucreze sau numai să fie  în preajma lichelelor şi a oamenilor fără caracter. „I-am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esenţa obiectivelor pentru care militezi”, concluziona magistral sacerdotul conservatorismului romanesc. În esență, tot Seniorul a rezumat aceste superbe gânduri, care i-au călăuzit întreaga cariera politică, prin formularea care a devenit deja celebră : ,,Negociem orice, dar nu negociem principii!’’.

De aici și numai de aici, din acest cadru moral-politic, cred cu tărie că trebuie să înceapă unificarea Dreptei românești. Altfel, nu!

Lichelele, derbedeii, parveniții, escrocii, aventurierii politici nu au ce căuta, în ceea ce mă privește, în vreo formulă de coagulare a Dreptei. Indiferent cât de presupus bine intenționați și de buni vorbitori publici și de eficienți producători de voturi ar fi unii dintre ei.

Unificarea Dreptei conservatoare, creștin-democrate și clasic liberale nu poate fi un scop în sine, pur și simplu, o jalnică formă fără fond tipic autohtonă - vorba lui Maiorescu, o cârdășie indigestă, o butaforie nerușinată și imorală, o augmentare politicianistă, pusă în operă doar de dragul unui eventual succes efemer și găunos. Dacă acesta ar fi scopul urmărit, atunci o alternativă de Dreapta nu ar fi altceva decât o altă minciună grotescă, servită în sunet de fanfară salvatoare, poporului român. O altă mizerie, adică.

Dreapta conservatoare nu are voie să fie nici confuză și nici nu își poate permite să transmită mesaje confuze.

Retorica naționalistă, sulfuroasă, patriotardă, efuziunile legionaroide, cârdășiile securistoide și afinitățile dughiniste nu au ce căuta în construcția unei Drepte autentice, care să păstreze România în realitatea politico-militară nord-atlantică și, la fel de important, în logica demersului reconfortant al conservatorismului.

A nu se confunda, așadar, compromisul lucrativ, cu compromiterea. Compromiterea iremediabilă!

Îndemnurile publice la unificare cu orice preț (!), despre care am toate motivele să cred că sunt bine intenționate dar posibil superficiale, naive și lipsite uneori de discernământ, nu pot fi luate deocamdată în considerare, din motivele arătate mai sus. Motive care nu epuizează argumentația mea, ci doar o lansează.

Ȋn Parlamentul European actual, Romȃnia nu este reprezentată prin voci conservatoare de anvergură, care să susţină perspectivele conservatoare romȃneşti şi să aducă un plus la mesajul conservator european. Ce ar fi de făcut pentru 2024, pentru ca acest deziderat al electoratului creştin-conservator să fie împlinit?

D.U.: Gândirea mea entuziastă tinde să creadă că atragerea marilor gânditori ai Dreptei într-o Alternativă de Dreapta, gânditori care să fie propulsați prin votul alegătorilor în Parlamentul European, ar putea schimbă radical starea Uniunii. O Uniune a natiunilor. Aș vrea să fiu bine înțeles în ceea ce privește înțelegerea locului și rolului Uniunii Europene.

La un moment dat, Europa în care credeam și la care visam, Europa părinților fondatori creștin-democrați, Europa libertății, a democrației și a luminilor, Europa aceea pe care o intrezaream înfrigurat în noapte, lipit cu urechea de aparatul radio, ascultând Radio „Europa liberă”, a decis să se sinucidă prin autodeconstructie identitară. A decis să renunțe la libertate, la savuroasa și fasta dezbatere de idei, la smerenia creștină, la propria istorie și propria cultură, alegând să strâmbe democrația, să își asume ideologia Noii Stângi – stânga corectă politic, stânga perversă polimorf, stânga cultural-marxistă, stânga anti-creștină, stânga anti-capitalistă.

Ce ironie cruntă, nu credeți!? Mă simt prins, în anul de grație 2021, într-un coșmar al realității, între România mea, vai, în continuare comunistoidă și securistoidă și, pe alocuri, atât de aberantă, și o Europă pretins Unită neomarxistă, stângistă și, pe alocuri, la fel de aberantă! Această Europă falsă și distopică, acest melanj halucinant de lumini și umbre, această pastișă grotescă a frumosului proiect integrator european original, această inamică a propriului trecut, pe mine nu mă mai reprezintă și nici nu mă mai îmbie la apartenență. Suficientă, autoritaristă, fluidă sexual și moral, demolatoare cultural, nivelatoare a performanței, egalitaristă cu orice preț, inconsecventă cu ea însăși în relația cu membrii unionali, coruptă de prea multe ori, alunecata spre idolatrie de rit comunist chinez și căzută, pe mâna franco-germană, într-un concubinaj economic și politic nefast și rușinos cu un dictator rus, această Europă așadar mă deprimă, mă șochează și mă înfioară.

A fost un timp în care am crezut, așa cum spuneam! Aceasta este, însă, o Europă în care nu mai pot crede.

Am crezut că Europa ne va ajută să ne ajutăm să scăpăm de lichele, de comuniști aparatnici și de securiști reformați, de corupți, de magistrați servili, de mizerie morală și de mentalitatea de sclavi, de sărăcie. Paradoxal, în timp ce încerca și încearcă să mai dea câte o mâna de ajutor, această Europa decăzută și autodistructivă, birocratizată până la sufocare și mustind de ipocrizie, ne impune înregimentarea în narațiunea noii stângi europene, care promovează renunțarea la identitate culturală, renunțarea la credință în Dumnezeu, renunțarea la naturalețea biologică a bărbatului și a femeii, renunțarea la istorie, renunțarea la bun simț și bune obiceiuri, renunțarea la suveranitate, revenirea la asistenţialism atotcuprinzător și la statul maximal.

Am rămas blocați, astfel, între o dramă internă ranforsată de corupție, incultură democratică, politicianism mizerabil și sărăcie, pe de o parte și drama totalei deconstrucții identitare, propusă de acest Leviathan marxist cu numele de Uniunea Europeană, pe de altă parte.

 

Mişcarea politică autohtonă care are la bază valori creştin-conservatoare este risipită, la fel şi electoratul care rezonează cu aceste valori. Şi PNL a dat unele semnale anul trecut, la fel şi PSD, evident şi PMP, prin vocile unor oameni atrag voturile creştin-conservatoare. Evident, aceste valori, spun unii reprezentanţi ai partidelor menţionate, nu pot fi apanajul, stricto sensu, unui anume partid, ele ,,sunt la liber’’. Care ar fi, în înţelegerea dvs., acel mesaj care să faca apel la electoratul creştin-conservtor pentru a primi firescul votului?

D.U.: Dacă tot am vorbit de anul electoral 2024 ceva mai înainte, atunci trebuie să vă spun că un partid conservator, creștin-democrat și clasic-liberal, pro-european în sens clasic, adică măcar anti-neomarxist, capitalist și creștin, un partid cu afinități creștine, așadar, nicidecum doar ortodoxe, un partid care prețuiește patriotismul și nicidecum exaltarea agresivă naționalistă și, vai, comunistoidă, un partid care promovează economia de piață și inițiativa individuală în economie, concomitent cu înțelegerea rolului și locului unui guvern minimal, nicidecum al asistenţialismului deșănțat și anticapitalist, dominat de un guvern maximal și populist, un partid nesusținut nici de discursuri național-comunistoide, altoite cu derapaje legionaroide și nici de personaje din acest areal toxic, demn de apuse momente istorice autohtone, așadar, un astfel de partid conservator, autentic, frecventabil, constructivist și integrator societal, se impune altfel! Adică, ,,prinde’’ mai greu cred în conștiința publică. Se impune deci într-un alt ritm și, de aceea, are alte deadline-uri. Mardeiaşii politici, exaltaţii manipulatori, tot felul de foști generali ceaușiști cu simpatii defecte moral-istoric sau cu dosare penale ,,clasate’’ convenabil sau cu obârșii de tip DIE, DIA și cu tot felul de simpatizanți nostalgici și de extremiști, care mimează grotesc apartenența doctrinară la Dreapta conservatoare, nu au ce căuta nici măcar în apropierea ideii de Alternativă! Pentru ei există alte partide și alte construcții politice...!

Cine se bucură și freamătă entuziast - în afara zelotilor înregimentați, desigur, care sunt, am impresia, irecuperabili... - pentru rezultatul obținut în recentele alegeri de o gașcă imundă de sorginte peremistă și mai crede că îmbrățișează, în același timp, doctrina Dreptei conservatoare, îmi este teamă că exersează o formă halucinantă și toxică de analfabetism politic funcțional (dacă nu cumva, structural!) , alimentat de ciracii panslavisti de extracție dughinistă ai Moscovei.

Că să nu mă îndepărtez de la intenția întrebării, așadar, 2024 cred că este o țintă electorală realistă pentru Alternativa Dreaptă sau pentru o coaliție alternativă de dreapta. Oricum, îmi pare un termen valabil și tangibil de accedere în Parlament, pentru o construcție precum Alternativa Dreaptă, care nu are vreun serviciu secret sau grupare afină în spate, un partid care construiește organic loialități și instituții interne și care nu apelează la mitologii toxice, insalubre, pentru a câștiga vremelnic și facil simpatia unui anumit segment electoral.

 

Multe voci conservatoare romȃneşti sunt de acord că nu există presă de dreapta, conservatoare, unitară în Romȃnia, puţinele voci conservatoare deja au fost arondate la partidele parlamentare şi neparlamentare; presa de inspiraţie creştină e marginalizată, deşi aceasta este prezentă. Se mai poate schimba ceva în acest domeniu, ce anume ar trebui făcut?

D.U.: Există o relație biunivocă între producătorul de media și consumatorul de media. Ea poate fi modulată prin apariția interesului unui cluster de oameni de afaceri, oameni de Dreapta, oameni cu vederi conservatoare, creștin-democrate și clasic liberale, față de investiții în media, în rețele de socializare, în portaluri de știri, chiar în televiziuni. Apropos de televiziuni, România nu are un post de televiziune de tip Fox News, spre exemplu. Mediile care se pretind, de-a dreptul ridicol, a fi conservatoare, nu fac altceva decât să exerseze o propagandă deșănțată dedicată intereselor politice securistoide și comunistoide, cu atașamente kremliniene. Nu e nici un fel de dubiu aici, decât poate pentru naivi.

Cum poate apărea un asemenea cluster, așadar? Printr-o ofertă politică de Dreapta, adresată cetățeanului, o oferta care să convingă, care să schimbe echilibrul de forțe și care să promoveze reformarea României. O ofertă care să propună coerent și serios, un alt fel de stat. Nu un stat asistențial, ci un stat antreprenorial. Nu un stat maximal, ci un stat minimal. Nu un stat corupt, ci un stat de drept. Nu un stat gripat, ci un stat funcțional. Ludwig von Mises afirma cu o claritate a analizei greu de ignorat, că a venera statul echivalează cu a venera forța și bunul plac, discreţionarul. Din perspectiva marelui economist, pe care personal o îmbrățișez, nu există o amenințare mai periculoasă pentru civilizație decât un guvern de oameni incompetenți, corupți sau ticăloși. Cele mai grave evenimente pe care omenirea a trebuit să le suporte au fost provocate de asemenea guverne maximale și abuzive. Sau, dacă vreți, de asemenea state maximale și abuzive.  

Doar pe fundalul credibil al unei oferte politice autentic de Dreapta, cu inserții moral-creșține, apetitul pentru susținerea reformării profunde a țării, pe criterii de competență, valoare, competiție onestă, libertate individuală, egalitate reală de șanse, guvernare de calitate, cred că nu va întârzia să apară. Totul ține, până la urmă, de forța și de valoarea propunerii alternative.

Ȋn încheierea acestui interviu, puteti face pentru cititorii The Conservative cȃteva observaţii cu privire la ce ar trebui să ne aşteptăm în lunile ce urmează, poate chiar la prima jumătate a anului următor, din punct de vedere politic?

D.U.: Mă feresc să fac pronosticuri, mai ales că întrebarea dumneavoastră presupune o abordare extrem de complexă  și de laborioasă  a răspunsului, ceea ce ar merita poate un interviu în sine. Îmi permit doar o bănuială, pe o singură direcție de interes. Discursul Noii Stângi autohtone, impulsionată de establishmentul neostangist unional cred că își va intensifica prezența. În contrapondere, discursul naționalist autohtonist, alimentat de propaganda anti-occidentală a Moscovei se va înteți și el, ca efect de contracarare. Exact pe acest plan de clivaj dintre cele două tipuri de discurs si de Stânga - cea veche și cea nouă, mă aștept să se insereze narațiunea elegantă, sobră, prudentă, cordială, profesionistă, predictibilă și continuu morală a Dreptei conservatoare.  

Vă mulţumesc, Daniel Uncu!

Legat de

conservatism and freedom

Conservatorii. Fără conservanţi. (partea a II-a)

Valentin Licxandru 19.06.2021.

conservatism and freedom

Conservatorii. Fără conservanţi. (partea I)

Valentin Licxandru 19.06.2021.

conservatism and freedom

Conservatorii. Fără conservanţi. (partea a II-a)

Valentin Licxandru 19.06.2021.

conservatism and freedom

Conservatorii. Fără conservanţi. (partea I)

Valentin Licxandru 19.06.2021.