Alegeri în Europa: Dreapta conservatoare, alimentată de ascensiunea mișcării naționaliste, se întărește

Rezultatele alegerilor naționale desfășurate în ultimii doi ani în mai multe țări europene reflectă o consolidare a dreptei conservatoare, alimentată de ascensiunea mișcării naționaliste extreme. Termenul de extremă dreapta, care până în anii 2000 era folosit pentru a descrie un număr relativ mic de partide și grupuri – de exemplu, grupurile neofasciste din Germania și Austria – este acum folosit pentru a descrie multe partide politice, dintre care majoritatea se descriu ca fiind conservatoare. Acestea s-au născut pe principiul cererii și ofertei, ca răspuns la „oboseala” electoratului provocată de crizele succesive din ultimii ani sau, profitând de această tendință, prin rebranduirea unor partide conservatoare mai vechi. Succesul tuturor partidelor politice conservatoare, precum și al celor populiste, își are rădăcinile în dorința unei părți a electoratului – o parte semnificativă, după cum am văzut la alegerile recente – de a „penaliza” partidele mainstream care au împărțit guvernarea în ultimii ani. În mod firesc, partidele politice conservatoare au răspuns dorinței electoratului de a reveni la o normalitate de dinainte de pandemie și de a recăpăta un sentiment de securitate, diminuat de amenințarea războiului și a terorismului, precum și un statut social și o prosperitate amenințate de imigrația masivă. Dar ei au răspuns, de asemenea, la nevoia unui electorat din ce în ce mai numeros, iritat de supremația Bruxelles-ului în domenii cheie de legiferare, o entitate văzută în ultima vreme ca fiind mai degrabă disfuncțională și lipsită de transparență și eficacitate în probleme cheie care afectează societatea. Conservatorismul postmodern s-a dezvoltat în Europa sub diferite forme – toate fără nicio asemănare cu conservatorismul britanic tradițional – de la conservatorismul moderat, centrist, cum ar fi Democrația Creștină, până la conservatorismul naționalist de extremă dreapta. Au existat chiar și modele originale – cum ar fi cel din Ungaria – care astăzi inspiră alte partide (în cazul Ungariei, Slovacia).

Partidul Fratelli d’Italia, etichetat de o parte a presei internaționale drept un partid „populist”, „extremist” – dar în esență de origine conservatoare – care a reușit să dea Italiei prima femeie prim-ministru din istoria sa – Giorgia Meloni – nu este doar unul dintre numeroasele exemple de partide politice care au reușit să se urce pe acest val, o tendință europeană, ci și dovada că linia de demarcație dintre conservatorismul calculat, prudent, de centru și conservatorismul de extremă dreapta a devenit fragilă. Giorgia Meloni a câștigat alegerile de anul trecut cu un discurs temperat și, spre surprinderea multor analiști, măsurile luate de guvernul său nu au fost atât de radicale pe cât se așteptau criticii și adversarii politici. Giorgia Meloni a reușit chiar să-i facă pe cei doi politicieni Matteo Salvini, cu „Liga” sa, și Silvio Berlusconi, cu „Forza Italia”, să se așeze la aceeași masă – adică la guvernare – în pofida divergențelor lor în legătură cu conflictul din Ucraina. Cabinetul Meloni s-a angajat să susțină eforturile Uniunii Europene de a sprijini războiul din Ucraina și misiunea militară din Marea Roșie și nu a trimis nave militare pentru a institui o blocadă în Mediterana pentru a opri imigranții ilegali din Africa de Nord. Spre surprinderea celor care au criticat apropierea sa de China, exprimată prin sprijinul acordat noului proiect al Drumului Mătăsii, una dintre primele măsuri luate de Georgia Meloni în calitate de prim-ministru a fost limitarea prin lege a influenței companiei chineze Sinochem Holdings Corp. în cadrul companiei industriale Pirelli, un pilon al industriei italiene. Premierul italian nu a promis că va abroga legea avortului, dar a susținut că sunt necesare măsuri pentru a sprijini femeile însărcinate fără mijloace financiare să aibă „alte opțiuni” și a luat unele decizii controversate, cum ar fi anularea unei reforme a justiției care era o condiție pentru obținerea de fonduri post-pandemice, abrogarea legii privind vaccinarea obligatorie a profesioniștilor din domeniul sănătății și introducerea unei suprataxe pentru marile instituții financiare (bănci) pentru a atrage bani la bugetul național. În conformitate cu principiile promovate de Partidul Conservatorilor Europeni (ECR), din care face parte Fratelli D’Italia, Giorgia Meloni nu mai promovează – așa cum făcea înainte de campania electorală – ideea ieșirii țării sale din UE, ci solicită o revizuire a normelor de la Bruxelles privind cheltuielile publice. Victoria Giorgiei Meloni a fost salutată cu promptitudine de liderii partidelor apropiate ideologic din Ungaria, Polonia, Suedia, Franța și Spania.

Partidele conservatoare au câștigat alegerile generale în multe țări europene

Conservatorii au câștigat alegerile generale în multe țări europene, dar în unele nu au reușit să formeze majoritățile parlamentare necesare pentru a forma un guvern. Carismaticul prim-ministru finlandez, Sanna Marin, a fost învinsă în alegerile parlamentare de partidul de centru-dreapta Coaliția Națională, susținut de Partidul Finlandez de extremă dreapta. Partidul conservator Nea Dimokratia, al lui Kyriakos Mitsotakis, va putea guverna singur la Atena după ultimele alegeri. De asemenea, Suedia va fi condusă în următorii ani de o coaliție de dreapta, condusă de Partidul Moderat al lui Ulf Kristersson, din care face parte și Partidul Democraților Suedezi, de extremă dreapta, care a obținut cele mai multe voturi la alegerile parlamentare.

Alegerile din Spania și Polonia au fost câștigate, de asemenea, de partide de dreapta. Partidul conservator spaniol al lui Alberto Nunez Feijoo nu a reușit să obțină majoritatea simplă în parlament necesară pentru a intra la guvernare și a pierdut funcția de prim-ministru în favoarea interimarului socialist Pedro Sanchez, care s-a aliat cu partidul secesionist catalan. În mod similar, partidul conservator polonez Lege și Justiție al lui Jaroslaw Kaczynski a fost nevoit să cedeze puterea coaliției pro-europene a lui Donald Tusk, deși a obținut cele mai multe voturi la votul parlamentar din toamna anului trecut.

Nu doar partidele cu un mesaj extremist au ajuns la putere, ci și unele partide conservatoare de centru care au virat spre extreme, conduse de același obiectiv de a forma un guvern. Recent, pe scena politică germană a apărut inițiativa de a fonda un nou partid, WerteUnion, prin divizarea CDU. CDU este partidul creștin-democrat de centru-dreapta, care face parte din curentul politic german și a guvernat țara alături de social-democrați. Dar măreția Partidului Creștin-Democrat s-a estompat odată cu dispariția din peisajul politic german și european a fostului său lider și a fostului cancelar german Angela Merkel. Nucleul noului partid va fi reprezentat de aripa radicală a CDU, care, spre deosebire de partidul său mamă, nu exclude o viitoare colaborare cu AfD, formațiune de extremă dreapta, considerată de neatins de CDU și SPD-ul cancelarului Olaf Scholz.

Partidele de extremă-dreapta sunt pe primul loc în opțiunile alegătorilor în 9 țări din UE și pe locul doi în alte 9 țări

Cele de mai sus sunt doar câteva exemple care ilustrează ascensiunea dreptei conservatoare în Europa în ultimii doi ani. Potrivit unui sondaj recent realizat la nivel european în perioada premergătoare alegerilor pentru Parlamentul European din acest an, care se concentrează asupra partidelor de extremă dreapta, acestea se află pe primul loc în rândul alegătorilor din 9 state membre ale UE și pe locul doi în alte 9 țări. În ceea ce privește dreapta conservatoare în ansamblu, există încă țări în care partidele conservatoare-liberale – așa cum este cazul, de exemplu, în Bulgaria – sunt cotate ca fiind opțiunea numărul unu în intenția de vot a electoratului. În concluzie, partidele conservatoare le vor crea probleme serioase socialiștilor și partidelor politice aflate la mijlocul eșichierului politic european la următoarele alegeri. Europa s-a deplasat deja puternic spre dreapta și, în viitor, este de așteptat ca această deplasare să se reflecte nu numai în politicile naționale ale statelor membre, ci și la Bruxelles, printr-o reprezentare mai largă a acestui curent, inclusiv în Parlamentul European.

Foto: Pickpik.com