Antisemitism la Universitatea din Islanda

Se spune uneori că nu este necesar să fii antisemit doar pentru că ești critic față de sionism și față de anumite activități ale statului Israel. Acest lucru este plauzibil. Dar problema este că, adesea, antisionismul este pur și simplu antisemitism deghizat. Acest lucru devine evident atunci când evreii din Israel sunt judecați după un criteriu total diferit de cel al altor oameni, de exemplu atunci când li se refuză dreptul de a se apăra și, mai rău, de a câștiga războaie. Aici voi discuta un exemplu islandez recent de antisemitism, care ar putea fi de interes pentru alții.

O declarație uluitoare

La 13 noiembrie 2023, 346 de angajați ai Universității din Islanda, atât cadre universitare, cât și membri ai personalului și studenți absolvenți, au emis o declarație publică de susținere a „națiunii palestiniene” și a luptei acesteia împotriva „colonialismului și genocidului israelian”. Semnatarii au afirmat că în Gaza are loc o „epurare etnică sistematică”. Aceștia au adăugat că „politicile de apartheid” ale statului Israel sunt bine documentate și au făcut apel la boicotarea cadrelor universitare israeliene și a instituțiilor lor. Printre semnatari s-au numărat Sema Serdaroglu, o activistă turco-islandeză, aparent forța motrice din spatele declarației; profesoara Helga Kress, o ultrafeministă care obișnuia să predea literatură islandeză; Pia Hansson, directorul Institutul de Afaceri Internaționale de la Universitatea din Islanda; doi membri ai personalului institutului ei; profesorul Vilhjalmur Arnason, un filosof de stânga pensionat; și alți trei profesori de filosofie. A fost uimitor să-l vedem pe directorul Institutului de Afaceri Internaționale semnând o astfel de declarație, precum și pe doi membri ai personalului. Acest lucru lipsește Institutul de orice credibilitate ca instituție imparțială și demnă de încredere. Cu toate acestea, nu văd niciun semn că consiliul de administrație, prezidat de profesorul Gudmundur Halfdanarson, a reacționat în vreun fel.

A fost la fel de uimitor să vedem patru filozofi semnând declarația, dintr-un alt motiv. Când am studiat filozofia la Universitatea din Islanda (unde Vilhjalmur Arnason mi-a fost coleg de clasă) și, mai târziu, la Universitatea Oxford, accentul era pus pe gândirea clară și pe utilizarea exactă a termenilor. Această declarație este un exemplu de dimpotrivă, de gândire confuză și de devalorizare a termenilor. În primul rând, luați în considerare „colonialismul”. Potrivit Dicționarului Oxford, cuvântul este folosit pentru „politica sau practica de a dobândi controlul politic total sau parțial asupra unei alte țări, de a o ocupa cu coloniști și de a o exploata economic”. Cuvântul este folosit în mod obișnuit, destul de corect, în legătură cu politicile marilor puteri europene din secolele XVIII și XIX, când Spania, Portugalia, Franța, Belgia, Țările de Jos, Regatul Unit, Imperiul Otoman și Rusia controlau teritorii vaste în America, Africa și Asia. În timp ce majoritatea puterilor europene au renunțat la controlul politic al coloniilor lor la mijlocul secolului XX, câteva exemple recente de colonialism sunt: când China a ocupat Tibetul în 1950 și când Rusia a ocupat regiunile vestice ale Georgiei în 2008, precum și Crimeea și regiunile estice ale Ucrainei în 2014. Uniunea Sovietică, care s-a prăbușit în 1991, ar putea fi considerată, de asemenea, un imperiu colonial aflat sub controlul Rusiei, deși nominal nu a fost.

Ce presupune colonialismul?

Fără îndoială, colonialismul a provocat adesea opresiune și suferință pentru popoarele din colonii. Așa cum scria Joseph Conrad în Inima Întunericului: „Cucerirea pământului, care înseamnă, în mare parte, luarea lui de la cei care au un ten diferit sau un nas puțin mai plat decât noi, nu este un lucru frumos atunci când te uiți la el. Un exemplu bine cunoscut este Congo sub belgieni. Se poate spune că, în sine, colonialismul este în mod inerent greșit. De ce ar trebui ca o țară să fie controlată de o altă țară în loc să fie independentă? De ce o asemenea subordonare? Dar este nevoie de o anumită perspectivă. Ocazional, „decolonizarea” a fost un pas de la rău la mai rău. Britanicii au menținut o pace tolerabilă în vasta peninsulă indiană înainte de 1947. Când au plecat, a izbucnit un conflict violent între musulmani și hinduși, care a luat probabil aproximativ un milion de vieți, în timp ce între 14 și 18 milioane de oameni au fost nevoiți să se mute între India și Pakistan. Astfel, în loc să distribuie puterea în numeroasele și diversele principate și teritorii indiene, britanicii au încredințat-o unei mici elite intelectuale, care a învățat socialismul fabian în universitățile britanice. Ulterior, această elită a impus reglementări și restricții asupra economiei indiene, împiedicând creșterea economică și lipsind nenumărate persoane de oportunitățile de a scăpa de sărăcie. Este instructiv faptul că locuitorii uneia dintre ultimele colonii în sensul tradițional al cuvântului, Hong Kong, nu au dorit ca regimul colonial britanic să fie înlocuit cu cel al Partidului Comunist Chinez.

De asemenea, nu este deloc sigur că, pe termen lung, puterile coloniale au câștigat ceva de pe urma colonialismului. Cele mai bogate țări din Europa, Elveția, Norvegia, Luxemburg și Islanda, nu au avut niciodată colonii. Țările care, probabil, au făcut cele mai mari eforturi pentru a-și transfera active din coloniile lor, Portugalia și Spania, nu s-au îmbogățit din această cauză: au rămas mult timp în urma altor țări europene. La sfârșitul secolului al XIX-lea, bătrânul și vicleanul Otto von Bismarck, cancelarul de fier, nu era prea interesat de achiziționarea de colonii pentru Germania: aceasta însemna pur și simplu „colectarea de deșerturi”, a observat el. De regulă, colonialismul a fost o greșeală costisitoare, un joc cu sumă negativă, deși au existat și excepții, cum ar fi Hong Kong. Probabil că atât opresorii, cât și cei oprimați au pierdut. Bogăția este creată prin diviziunea muncii și comerțul liber, nu prin cucerire.

Israelul nu este o putere colonială

Așezarea evreilor în Israel în ultimii 150 de ani nu se compară în niciun caz cu achiziționarea de colonii de către puterile europene. Israelul a fost patria evreilor timp de milenii, până când mulți dintre ei au fost alungați de romani. Cu toate acestea, unii au rămas întotdeauna în țară, uneori chiar formând o majoritate. Arabii musulmani au cucerit Israelul în 638, iar arabii au început să se stabilească în țară. Numărul evreilor a scăzut. Dar, în anii 1880, evreii ruși au început să emigreze în număr mare în Israel ca răspuns la persecuțiile severe din Imperiul Romanov. Apoi, sionismul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, când unii lideri evrei au ajuns la concluzia, nu în ultimul rând din cauza cazului Dreyfus din Franța, că asimilarea evreilor era sortită eșecului. Evreii trebuiau, credeau ei, să se stabilească într-o țară a lor. Imigrația evreiască a crescut în ceea ce erau atunci trei provincii ale Imperiului Otoman, aproximativ vechiul Israel. Aceasta nu a fost o cucerire militară. Imigranții au cumpărat pământ și l-au cultivat. Când Imperiul Otoman s-a prăbușit la sfârșitul Primului Război Mondial, britanicii au primit un mandat din partea Ligii Națiunilor pentru a guverna aceste foste provincii otomane, pe care le-au numit Palestina, după vechile lor denumiri romane(Palaestina Prima, Palaestina Secunda și Palaestina Tertia). Imigrația evreiască a continuat. Deși unii arabi s-au împotrivit, în cea mai mare parte a avut loc în mod pașnic. Imigranții nu au confiscat niciun teren. Aceștia fie și-au cumpărat loturile, fie s-au stabilit pe terenuri neocupate, fie au lucrat în orașe.

În anii 1930, odată cu ascensiunea nazismului, sionismul a devenit mai atractiv pentru mulți evrei. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii reprezentau aproximativ o treime din populația Palestinei mandatate. Organizația Națiunilor Unite a recomandat împărțirea teritoriului în două state separate, evreiesc și arab. Liderii evrei au acceptat propunerea, dar statele arabe au refuzat-o categoric și au atacat statul Israel, proaspăt proclamat. Dar, spre surprinderea tuturor, evreii au câștigat războiul care a urmat și au obținut controlul asupra unei zone ceva mai mari decât fusese prevăzut de Națiunile Unite. Aproximativ 700.000 de arabi au fugit din Israel în țările arabe, iar aproximativ același număr de evrei din țările arabe în Israel. Diferența a fost că refugiații evrei au fost bine primiți în Israel și, în scurt timp, s-au integrat pe deplin în societate, în timp ce refugiații arabi din Palestina nu au fost acceptați în țările arabe și au fost ținuți în tabere speciale. Iordania a ocupat Cisiordania, iar Egiptul a ocupat Fâșia Gaza, ambele populate în majoritate de arabi. În Războiul de Șase Zile din 1967, cauzat de închiderea de către Egipt a Strâmtorii Tiran, punctul de acces al Israelului la Marea Roșie, Israelul a obținut o victorie și a ocupat Cisiordania și Fâșia Gaza. Ca urmare a Acordurilor de la Oslo din 1993, Israelul a acordat autonomie locuitorilor din aceste două teritorii ocupate. Este un abuz de limbaj să numim această istorie complicată colonialism israelian.

Hamas, nu Israelul, este pentru genocid

În al doilea rând, luați în considerare „genocidul”. Oxford Reference îl definește ca fiind „uciderea deliberată a unui grup mare de oameni, în special a celor de o anumită rasă sau națiune”. Termenul a fost inventat în anii 1940 pentru a descrie ceea ce era în mod clar un genocid, exterminarea sistematică a evreilor de către naziști, uneori în lagăre ale morții precum Auschwitz, alteori pe câmpurile din „ținuturile sângeroase ” europene, așa cum le-a numit cu îndreptățire istoricul american Timothy Snyder. Se estimează că șase milioane de evrei au fost uciși în timpul Holocaustului. Istoricii dezbat dacă alte tragedii moderne ar trebui considerate genociduri, de exemplu foametea din Ucraina din 1932-1933, Holodomor, în care au murit 3,9 milioane de oameni, sau uciderea în masă a aproximativ un milion de armeni în Imperiul Otoman în 1915. Exemple mai recente sunt cele din Rwanda în 1994 și Cambodgia în 1975-1979. O dificultate în utilizarea termenului este aceea de a determina dacă decesele în cauză au fost sau nu omoruri deliberate sau consecințele neintenționate ale politicilor guvernamentale. Un exemplu ar putea fi foametea din China din 1959-1961, probabil cea mai mortală din istorie, care a făcut 44 de milioane de victime. Posibil ca acest lucru să nu fi fost intenționat, oricât de răi ar fi fost Mao și curtenii săi. În plus, victimele nu erau de o anumită rasă sau națiune. Dar în cazul Hamas nu există nicio îndoială. Aceasta este o mișcare care îndeamnă la genocid. În manifestul său, acesta afirmă deschis că dorește să „învingă invadatorii” și să „distrugă” Israelul.

Hamas își susține vorbele prin fapte, prin fapte rele. În declarația semnată de cele 346 de persoane de la Universitatea din Islanda, nu există niciun cuvânt despre ceea ce a cauzat actualul conflict din Gaza. Este vorba despre atacul barbar din 7 octombrie 2023 comis de teroriștii Hamas împotriva Israelului, în care au fost uciși 1 200 de evrei și 253 au fost luați ostatici. Acesta a fost cel mai mare număr de evrei uciși într-o singură zi de la Holocaust încoace. Dar, în timp ce naziștii au încercat cu grijă să ascundă toate dovezile despre lagărele lor de exterminare, teroriștii Hamas au avut plăcerea de a-și înregistra crimele. Cruzimea a fost de nedescris. Cu toate acestea, atacul a fost sărbătorit pe străzile din Gaza, pe care Hamas o conduce de la retragerea forțelor israeliene în 2005. Sondajele de opinie arată că majoritatea arabilor din Cisiordania și din Gaza sprijină actele teroriste împotriva Israelului. De asemenea, acestea arată că resping valorile occidentale, cum ar fi drepturile egale pentru femei și toleranța față de grupurile minoritare. Pew Research arată că 87% dintre arabii palestinieni cred că o soție trebuie să se supună întotdeauna soțului ei și doar 33% cred că o soție ar trebui să aibă posibilitatea de a divorța de soțul ei. Este cu adevărat uimitor faptul că o ultra-feministă ca Helga Kress de la Universitatea din Islanda ar trebui să susțină cauza acestor oameni. Se pare că aici feminista a cedat în fața antisemitului. Pew Research mai arată că doar 4% dintre palestinieni cred că homosexualitatea ar trebui acceptată. Într-adevăr, în Cisiordania este pedepsită cu până la 10 ani de închisoare, iar în Gaza cu moartea.

Poate că ar trebui să adaug, de asemenea, că acuzația de genocid în Gaza este ciudată când, de fapt, populația din Gaza a crescut de la aproximativ 80 000 de persoane în 1948 la 2,1 milioane în 2023. Ce mai genocid!

Israelul nu este un stat de apartheid

În al treilea rând, luați în considerare „apartheidul”. Din nou, definiția din dicționar este „un sistem discriminatoriu instituționalizat de restricționare a contactelor între rase, așa cum s-a întâmplat în Republica Africa de Sud, când populația a fost separată și definită prin lege în „albi”, „negri”, „de culoare” și „rasiali””. Acest lucru nu se aplică cu siguranță Israelului. Dintre cei 9,8 milioane de cetățeni ai Israelului, aproximativ două milioane sunt arabi, descendenți ai arabilor care au rămas în Israel când alții au fugit în 1984. Cei mai mulți dintre ei sunt musulmani, în timp ce unii sunt creștini sau druzi. Aceștia se bucură de aceleași drepturi politice și juridice în Israel ca și evreii și sunt eligibili pentru serviciul militar, dar nu toți sunt obligați să facă serviciul militar. Acest lucru este suficient pentru a arăta că arabii din Israel nu sunt victimele discriminării doar pentru că sunt arabi. Astfel, Israelul nu este în mod clar un stat de apartheid. Cu toate acestea, este adevărat că descendenții acelor arabi care au fugit din Israel în 1948 și care trăiesc acum în Cisiordania, în Gaza sau în tabere de refugiați din țările arabe nu se bucură de aceleași drepturi în Israel ca și cetățenii obișnuiți (mulți dintre ei au lucrat sau au lucrat în Israel). Cei mai mulți dintre acești oameni sunt profund ostili evreilor și statului Israel. Prin urmare, nu se poate aștepta ca israelienii să îi accepte ca cetățeni cu drepturi depline. Dar ceea ce contează aici este că este vorba de discriminare pe baza a ceea ce faceți sau este posibil să faceți, nu pe baza a ceea ce sunteți.

De asemenea, este greșit că în Gaza are loc o „epurare etnică sistematică” din partea forțelor de apărare israeliene. Este evident că Hamas a întins o capcană israelienilor atunci când au atacat Israelul la 7 octombrie 2023. Teroriștii știau foarte bine că israelienii vor veni după ei. Prin urmare, au avut grijă să ia ostatici (încălcând dreptul internațional) și să folosească locuitorii din Gaza ca scuturi umane (tot încălcând dreptul internațional). Ei se ascund în spatele și sub spitale și sub sediile agențiilor umanitare și încearcă să se amestece în mulțimea de pe străzi. Într-o astfel de situație, este inevitabil să existe victime civile, chiar dacă forțele de apărare israeliene încearcă să vizeze doar Hamas și, prin urmare, au acționat destul de încet. Dar acei observatori occidentali care fac din aceste victime deplorabile principala problemă joacă jocul în stilul Hamas. Ei dau vina pe Israel pentru ceea ce a provocat Hamas, și numai pe Hamas. Este înfiorător faptul că în declarația semnată de cele 346 de persoane de la Universitatea din Islanda, nu numai că nu se face nicio mențiune despre atacul brutal al Hamas împotriva Israelului din 7 octombrie, dar nici nu se cere ca Hamas să elibereze ostaticii evrei sau să înceteze să mai folosească locuitorii din Gaza ca scuturi umane. Nici un cuvânt. În schimb, o tăcere care vorbește mai tare decât cuvintele.

Inutil să mai spunem că cei 346 de semnatari ignoră situația dificilă a Rohingya din Myanmar, a uigurilor din Xinjiang în China, a creștinilor din multe țări musulmane și a armenilor care sunt în prezent alungați din Nagorno-Karabak de către forțele militare din Azerbaidjan. Nici un cuvânt. Poate că acest lucru arată mai bine decât orice altceva că antisemitismul este cel care îi motivează pe semnatari, nu umanitarismul.