Subscribe
Guvernul de coaliție de la București așteaptă în prezent o decizie într-unul dintre cele mai complexe procese judiciare în care România a fost implicată vreodată. Dincolo de sumele uriașe pe care ar putea fi nevoit să le plătească dacă va pierde procesul, statul român va ieși cu o imagine și o credibilitate știrbită.
În ciuda faptului că publicul nu a primit prea multe informații de-a lungul timpului, se dovedește cât se poate de clar că statul român a jucat la două capete împotriva mijlocului în cazul Roșia Montană. Pentru că despre asta este vorba, despre procesul intentat statului român de către compania care deține licența de exploatare a aurului în Munții Apuseni, la Roșia Montană. Același stat român care în 2013 a acordat licența de exploatare minieră companiei canadiene Gabriel Resources, patru ani mai târziu a cerut includerea sitului Roșia Montană în patrimoniul UNESCO. Rezultatul acestui joc dublu: un proces de un miliard de dolari pe de o parte și un sat pustiu în care nu numai că nu mai vin turiști, dar localnicii au plecat de mult.
Zăcămintele de aur și argint de la Roșia Montană, evaluate la peste 16 miliarde de dolari
Telenovela Roșia Montană a început în primii ani de după Revoluția din 1989 și, într-un fel sau altul, aproape toate guvernele României au fost implicate într-o măsură sau alta. Primul care a văzut potențialul afacerii cu aur de la Roșia Montană a fost omul de afaceri româno-american Frank Timiș, care a obținut licența de exploatare în 1997, în timpul primului guvern de coaliție de dreapta condus de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. Un an mai târziu, sub același guvern, afacerea, la care statul român era acționar cu 20%, a fost cumpărată de Gabriel Resources. A fost nevoie de încă un deceniu și jumătate până când, în 2013, compania canadiană a primit licența de exploatare. La acea vreme, zăcămintele de aur și argint erau evaluate la 16 miliarde de dolari și, conform contractului pe care statul român l-a oferit companiei, aceasta urma să primească o redevență anuală de 6% din această valoare.
Abia atunci începe adevărata „telenovelă”, odată cu permisiunea acordată de guvernul social-democrat de atunci companiei de a utiliza controversata mină cu cianuri. ONG-urile de mediu – și nu numai – au mobilizat și mobilizat zeci de mii de oameni care au protestat pe străzile din toată țara sub sloganul „Salvați Roșia Montană”. Mișcarea a fost atât de amplă încât unii dintre liderii acțiunii au fost propulsați în următorul parlament și guvern. De la „Salvați Roșia Montană” la mișcarea #Rezist, a fost nevoie doar de scânteia – fără să fie ironică – a episodului „Colectiv” – tragedia în care un incendiu într-un club privat din Capitală a ucis mai mulți tineri și a rănit grav alții. Guvernul social-democrat monopartidist condus de tânărul premier Victor Ponta a trebuit să plece, iar în locul său au venit, pe valul #Rezist, „tehnocrații” lui Dacian Cioloș. Iar unul dintre ultimele sale acte, înainte de a-și încheia controversatul mandat în 2017, a fost promovarea dosarului Roșia Montană la UNESCO.
Între timp, sub presiunea străzii, legea privind utilizarea cianurii a fost respinsă de ambele camere ale parlamentului între 2013 și 2014. Ca urmare, Gabriel Resources a dat în judecată statul român la Curtea de Arbitraj a Băncii Mondiale. Partidul Național Liberal și candidatul său la președinție, Klaus Iohannis, au jucat un rol important în respingerea proiectului de lege. Deși inițial au susținut proiectul de lege al lui Ponta, aceștia s-au răzgândit în preajma campaniei electorale din 2014 și au votat împotriva acestuia. Iar Iohannis – care a devenit președinte – a spus clar că era împotriva proiectului.
Armata de avocați angajați de guvern i-a sfătuit pe decidenții de la București să retragă dosarul de la UNESCO pentru a minimiza pagubele. Iar guvernele social-democrate au încercat să blocheze acest dosar. Dar premierul liberal Ludovic Orban a finalizat procesul în 2020, iar Roșia Montană a devenit sit istoric protejat.
Declarațiile făcute la vremea respectivă de ministrul liberal Bogdan Gheorghiu sunt revelatoare pentru incapacitatea cabinetului Ludovic Orban de a rezolva această problemă și pentru modul în care membrii acestuia au preferat să o lase în seama celor care vor veni după ei:
„Într-un fel, este de înțeles, pentru că statul român, în acest proces de arbitraj de la Washington, este reprezentat de Ministerul de Finanțe, care a angajat o firmă de avocatură (…) Ministerul de Finanțe spune că dacă păstrăm dosarul plătim 5 miliarde, dacă îl retragem plătim în jur de 1 miliard, pentru că oricum plătim despăgubiri, așa spun avocații, dar ideea este că cineva ne garantează că dacă retragem dosarul acum și mai așteptăm încă 5 ani, pentru că ar trebui să începem din nou toată procedura, chiar va exista această diferență. Nimeni nu garantează acest lucru. Să nu se încerce să se arunce pisica din sac, deci, preventiv, în cazul în care pierdem, să arătăm cu degetul pe cei care nu au retras dosarul atunci când au fost somați, nu știu, de o firmă de avocatură”, a declarat Gheorghiu într-un interviu acordat Europa Liberă.
Postul de radio a relatat la vremea respectivă că în contractul semnat de Ministerul de Finanțe cu un consorțiu de firme de avocatură care îl reprezintă la Curtea de Arbitraj de la Washington nu era prevăzut un onorariu de succes. Cu toate acestea, sumele percepute de avocați au fost destul de piperate – 137-139 de euro/oră – și, în lipsa unor clarificări suplimentare pe această temă din partea factorilor de decizie, putem doar presupune că, din moment ce contractul a fost semnat în 2015, suma totală percepută de aceștia este de ordinul sutelor de mii, dacă nu chiar de milioane de euro. Dar ce sunt acești bani, când vorbim de câteva miliarde pe care România ar putea fi obligată să le plătească?
750 de milioane de euro în compensații și 3 miliarde de euro în penalități
După ani de zile în care a stat în umbră, recent, o informație despre proces s-a scurs în presa de la București din surse guvernamentale, cu scopul evident de a pregăti publicul românesc pentru ceea ce urmează, pentru verdictul de miliarde. Nu se știe cu exactitate când va fi emis acest verdict și nici suma nu este clară. Actualul premier Marcel Ciolacu susține că ar fi vorba de doar 2 miliarde, adică jumătate din suma cerută de Gabriel Resources ca despăgubire – circa 750 de milioane de dolari, la care s-ar adăuga alte 3 miliarde de dolari în penalități și dobânzi.
Furnizarea acestor informații i-a dat ocazia actualului premier social-democrat, Marcel Ciolacu, să își pregătească apărarea sau, mai exact, să își ceară scuze pe această temă. Din păcate, însă, este mai mult ca sigur că actualul guvern de coaliție PSD-PNL va fi cel care va deschide vistieria țării pentru compania canadiană. Și tot ei vor trebui să explice unele dintre întrebările – ridicate de avocați – cum ar fi de ce România nu a contestat aceste sume, de ce nu a venit cu propriul raport de evaluare sau cum a ajuns să piardă bani care ar fi putut fi folosiți pentru a construi 200-300 de kilometri de autostrăzi. Evident, cei doi actori principali din această telenovelă – Victor Ponta și Dacian Cioloș – se acuză reciproc, iar actualul premier promite să desecretizeze documente pentru ca lumea să afle adevărul. Dar, cel mai probabil, multe lucruri despre Roșia Montană vor rămâne nerezolvate.
Subiectul Roșia Montană a fost învăluit încă de la început în legende, care vorbeau despre faptul că aurul și argintul nu erau singurele minerale pe care compania străină dorea să le exploateze (și anume uraniu), dar aceste informații nu au fost niciodată confirmate oficial. De asemenea, s-a vorbit despre oameni de afaceri străini care s-ar afla în spatele companiei canadiene, iar un nume a fost cel al fostului consilier economic al președintelui american Donald Trump, miliardarul John Paulson, legat de România prin căsătoria cu o româncă. Dar nici măcar această informație nu a fost confirmată – sau infirmată – (oficial, în spatele Gabriel Resources se află trei fonduri de investiții).
Ironia este că includerea Roșiei Montane în patrimoniul UNESCO a avut exact efectul opus celui scontat. Puținii investitori nu pot face aproape nimic pentru a revigora economic zona tocmai pentru că aceasta se află în patrimoniul UNESCO. Fără investiții, fără locuri de muncă, localnicii au plecat de mult timp, iar turiștii nu vin pentru că nu există prea multe de vizitat în afară de galeriile romane.