Subscribe
Israelul și Iranul, actori cheie într-un război geopolitic din ce în ce mai complicat, s-au confruntat din nou în ultimul capitol al unei povești marcate de tensiuni, avertismente și, mai ales, de un război psihologic care a eclipsat acțiunile militare directe.
Folosirea unor termeni precum „atac” și „contraatac” pare depășită în acest joc de șah, în care linia dintre acțiune și reacție se estompează într-un pandemonium de strategii și mișcări calculate. În escaladarea de săptămâna trecută, aparent fără pagube tangibile pentru niciuna dintre părți, apare un echilibru paradoxal și fragil: un fel de „război fără victime”, cel puțin până acum.
În ciuda puterii atacurilor reciproce și a avertismentelor amenințătoare, niciuna dintre țări nu a suferit daune semnificative la nivelul infrastructurii sale și nici nu a avut loc un masacru de civili. Acest paradox, în timp ce sugerează o încetare involuntară a focului, relevă, de asemenea, ruperea tabuului războiului declarat. În acest nou capitol, frica devine cea mai puternică armă, o entitate omniprezentă care ține în șah două dintre principalele națiuni din Orientul Mijlociu.
Situația a fost anticipată de serviciile secrete americane, dar răspunsul Iranului a avut nevoie de câteva zile pentru a se materializa, alimentând speculațiile și neliniștile. Atacul Israelului asupra Consulatului din Damasc ar fi putut fi considerat un episod de conflict prin procură, dar ceea ce a urmat a fost un război psihologic pur. Răspunsul Iranului a fost întârziat, dar când a sosit, și-a demonstrat puterea de foc, deși fără consecințe materiale semnificative.
De cealaltă parte, Israelul a jucat pe anticipare, anunțându-și răspunsul, dar menținând nervozitatea în aer. Această strategie a evidențiat dorința de a pedepsi Iranul prin anxietatea așteptării. Pe măsură ce anticiparea a crescut, la fel a crescut și anxietatea la Teheran, unde amenințarea unui atac iminent a forțat regimul să se gândească la propria vulnerabilitate.
Miezul problemei merge dincolo de confruntarea militară: este vorba despre supraviețuirea regimurilor implicate. Teheranul, deja izolat și supus sancțiunilor internaționale, tremură la gândul unui război declarat care i-ar putea pune în pericol stabilitatea internă. Regimul iranian, deja testat de proteste și tensiuni interne, nu-și poate permite să pară slab în fața unei amenințări externe.
Mesajul de la Teheran este clar: Iranul nu urmărește o escaladare, dar este pregătit să răspundă la orice încălcare a dreptului internațional. Cu toate acestea, natura acestui răspuns rămâne ambiguă, lăsând Israelul în dubiu și menținând vie tensiunea între cele două națiuni.
Atacul de la Isfahan, în ciuda faptului că a fost minimalizat de autoritățile iraniene, este un alt semn al acestei tensiuni constante. În timp ce agențiile de presă iraniene încearcă să liniștească în legătură cu normalitatea vieții de zi cu zi, președintele Raisi evită să menționeze atacul în conferința sa de presă. Și acesta este un război psihologic: incertitudinea cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare.
În plus, Israelul respinge cu vehemență ideea unor sancțiuni din partea Statelor Unite pentru presupusele încălcări ale drepturilor omului de către Batalionul „Netzach Yehuda” al IDF din Cisiordania. Premierul Benjamin Netanyahu și ministrul Benny Gantz au reacționat vehement, calificând acuzația drept „absurdă la maxim” și promițând să se opună cu toate mijloacele de care dispune guvernul. În ciuda calmului relativ cu Iranul, raidurile din Gaza și operațiunile militare din Cisiordania continuă, în timp ce Israelul se pregătește pentru Paștele evreiesc cu măsuri de securitate consolidate în toată țara, inclusiv în Ierusalim.
Poliția israeliană a confirmat un atac terorist astăzi la Ierusalim, unde o mașină a lovit doi pietoni. Teroriștii care conduceau mașina au fugit, lăsând în urmă o mitralieră blocată, potrivit poliției, citată de Times of Israel. În concluzie, războiul dintre Israel și Iran persistă, alimentat de un război psihologic care îi ține pe ambii actori în tensiune. În timp ce acțiunile militare pot avea consecințe devastatoare, frica însăși se dovedește a fi cea mai puternică armă în acest conflict fără sfârșit.