Subscribe
ECR avertizează de fiecare dată că actuala politică economică a UE se dovedește a fi greșită. Responsabilitatea pentru acest eșec este atribuită, de obicei, Comisiei Von der Leyen și unui Parlament European dominat de stânga. Acum, Direcția Generală pentru Politici Interne din cadrul Parlamentului European a publicat un studiu care indică rolul jucat de Consiliul Uniunii Europene.
În urma pandemiei și a crizei energetice, Consiliul a utilizat articolul 122 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) pentru a institui fondurile UE de generație următoare (NGEU) și pentru a răspunde invaziei la scară largă a Ucrainei de către Rusia.
Un astfel de recurs executiv, anticipat într-un capitol din Tratat dedicat politicii economice, marginalizează Parlamentul European, ca și cum Consiliul ar fi convins de incapacitatea deputaților europeni de a face față problemelor urgente sau importante legate de economie.
În trecut, Consiliul a utilizat deja același mecanism pentru a corecta politica agricolă comună (PAC) în 1969, pentru a lansa măsuri de răspuns la criza energetică din 1970 și pentru a reacționa la criza euro în 2010, prin instituirea Mecanismului european de stabilitate financiară.
Articolul 122 alineatul (1) din TFUE permite Consiliului să adopte „măsurile adecvate situației economice”. În plus, clauza se referă în special la cazul în care „apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”. Pe de altă parte, articolul 122 alineatul (2) permite Consiliului să acorde asistență financiară din partea Uniunii unui stat membru în caz de dezastre naturale sau de evenimente excepționale care nu pot fi controlate de acesta.
Pentru a face față recesiunii economice care a urmat pandemiei COVID, Consiliul a utilizat articolul 122 din TFUE pentru a adopta așa-numitul Instrument de redresare al UE (EURI), a cărui caracteristică cea mai cunoscută este mecanismul de redresare și de reziliență (RRF). Scopul declarat al EURI a fost acela de a oferi sprijin financiar statelor membre pentru a preveni o deteriorare suplimentară a economiei, a ocupării forței de muncă și a coeziunii sociale și pentru a stimula o redresare durabilă și rezistentă a activității economice.
Dimensiunea fără precedent a creației monetare prin intermediul FRR a fost inițial învinuită pentru inflația continuă pe care o suferim în prezent și care a crescut în mare parte din cauza conflictului cu Rusia.
Ulterior, Consiliul a recurs din nou la articolul 122 alineatul (1) din TFUE pentru a adopta Regulamentul privind măsurile coordonate de reducere a cererii de gaze naturale (Regulamentul privind reducerea cererii de gaze naturale) și Regulamentul privind o intervenție de urgență pentru a aborda problema prețurilor ridicate la energie (Regulamentul privind intervenția de urgență), ambele având ca scop abordarea crizei energetice ca urmare a invaziei la scară largă a Rusiei în Ucraina.
Regulamentul privind reducerea cererii de gaze naturale solicită statelor membre să reducă în mod voluntar consumul de gaze naturale și creează un mecanism care permite Consiliului să declare o alertă la nivelul Uniunii, în urma căreia statele membre vor fi obligate să reducă consumul de gaze naturale.
Regulamentul privind intervenția de urgență prevede măsuri suplimentare de reducere a cererii de energie electrică, o plafonare a veniturilor de pe piață pentru producătorii de energie electrică, o contribuție temporară de solidaritate care urmează să fie plătită de către companiile producătoare de combustibili fosili și modul în care trebuie distribuite și/sau cheltuite veniturile provenite din plafonare și din contribuția de solidaritate.
Scopul Consiliului a fost acela de a asigura o aprovizionare suficientă cu gaze și energie electrică, precum și de a atenua creșterea prețurilor pentru ambele. În ce măsură a fost realizat acest lucru, inflația actuală spune în mod evident. Polonia a contestat în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene temeiul juridic al Regulamentului privind reducerea cererii de gaze, în timp ce companiile energetice au contestat Regulamentul privind intervenția de urgență.
Studiul recunoaște că „statele membre rămân principalii actori responsabili de politica economică”, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) și articolul 5 alineatul (1) din TFUE. Acestea trebuie să își coordoneze politicile în cadrul Consiliului – ceea ce nu înseamnă că Consiliul ar trebui să armonizeze politicile economice ale statelor membre.
Lăsați statele membre să acționeze și probabil că vom avea mai puține întrebări cu privire la care dintre cele trei instituții politice ale UE trebuie să fie considerate responsabile pentru dezastrul tot mai mare și acum mai degrabă permanent de pe continent.
Sursa imaginii: Access Info Europe