Subscribe
După Germania, Franța și Italia, Spania este, fără îndoială, cel mai important stat membru al Uniunii Europene, nu numai din punct de vedere al PIB-ului, ci și din punct de vedere al populației și, să spunem așa, al influenței și poziționării internaționale.
Pe de o parte, prin situarea sa la granița sudică a Europei, la câțiva kilometri de Africa de Nord, la granița chiar cu Marocul – cu orașele spaniole Ceuta și Melilla -; iar pe de altă parte, și nu mai puțin importantă, datorită relațiilor sale istorice, culturale, politice și economice cu întreaga Americă, dar mai ales cu America de Sud și Centrală.
De aceea, pentru mișcarea conservatoare europeană, monitorizarea a ceea ce se întâmplă în Spania ar trebui să fie o prioritate, deoarece axa sau legătura transatlantică nu ar trebui să fie doar relația UE-SUA, ci și relația UE-Ibero-America. Din motive economice, culturale, politice și strategice.
Guvernul de coaliție socialist-comunist condus de Pedro Sánchez în Spania, aflat într-o criză instituțională permanentă, dependent de partidele separatiste și cu legături evidente, prin intermediul Forumului Sao Paulo și al Grupului Puebla, cu așa-numitele „narcodictaturi” din Cuba și Venezuela și cu guvernele radicale de stânga din Brazilia și Chile, pentru a da doar câteva exemple, ar trebui să fie un motiv principal pentru toate ministerele de externe europene. Dacă nu a fost așa, este din cauza tonului de stânga al politicilor Comisiei Von der Leyen, supusă liberalilor, verzilor și socialiștilor europeni, și pentru că Sánchez a fost unul dintre principalii apărători și promotori ai fanatismului climatic care a pătruns în Pactul Verde European.
În ultima săptămână a avut loc ultimul scandal din Spania. Cu siguranță că mâine ar putea fi altul. După anunțul grotesc al președintelui Sánchez, care a anunțat că se retrage pentru câteva zile pentru a se gândi, având în vedere acuzațiile grave de corupție la adresa guvernului său și a soției sale, pentru ca apoi să facă o declarație publică prin care amenința judecătorii, jurnaliștii și opoziția politică cu o persecuție feroce, s-a produs o criză diplomatică de prim ordin.
Unul dintre miniștrii săi, Óscar Puente, și un om de încredere, l-a acuzat public pe Javier Milei, președintele Republicii Argentina, de consum de droguri. Răspunsul guvernului argentinian a fost necruțător și foarte sărbătorit în Spania, ripostând lovitură după lovitură; ripostând la minciuna guvernului Sánchez, o comunicare publică în care prezintă mizeria politică a guvernului de coaliție: diviziunea teritorială, pretențiile de amnistie pentru politicienii proruși, corupția economică.
Guvernele europene ar face bine să fie îngrijorate de deriva periculoasă a guvernului socialist și comunist din Spania. Consecințele politicilor sale, în afacerile internaționale sau în controlul inexistent al imigrației, pot fi resimțite în întreaga Europă.
Este inacceptabil ca un guvern european să încerce să își ascundă problemele de opinia publică declanșând o criză diplomatică cu o națiune ca Argentina, care face și ea eforturi extraordinare pentru a ieși din criza permanentă – economică și instituțională – în care kirchnerismul a aruncat-o de ani de zile. Spania nu merită un guvern care să o ducă în ridicol; doar pentru că Milei este prieten, aliat și partener al lui Santiago Abascal, liderul VOX, un partid care face parte din Partidul ECR și care și-a anunțat deja prezența la Madrid pe 18 și 19 mai la marele eveniment conservator care va marca sfârșitul acestei legislaturi.