Subscribe
Agendă europeană: Cluj, iunie 2024
Clujul este un orășel plăcut în centrul României, în Transilvania. Un oraș roman a fost localizat aici în antichitate, Napoca, iar acum orașul este adesea numit Cluj-Napoca. (Vechiul său nume german este Klausenburg.) Distanța de la Cluj la București, Budapesta și Belgrad este aproximativ aceeași. Clujul a fost mult timp atât capitala oficială, cât și cea neoficială a Transilvaniei, care a fost totuși rareori o regiune independentă sau autonomă, fiind condusă pe rând de maghiari, turci, austrieci, maghiari din nou și români. Astăzi, Clujul este populat în principal de români și maghiari. Are multe clădiri pitorești din lunga sa epocă habsburgică (1699-1918) și este extrem de curat, cu cafenele frumoase în aer liber în centru, unde se servesc vinuri românești excelente. Populația este relativ tânără, deoarece este un oraș universitar. Pe 30 iunie 2024 mă aflam la o conferință la Cluj, la cea mai mare universitate din România, Babeș-Bolyai, organizată cu pricepere de două profesoare universitare remarcabile, Mihaela Rovinaru de la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor a Universității și Barbara Kolm de la Centrul Austriac de Economie din Viena. Aceasta a fost Banca Europeană de Resurse, o reuniune anuală a grupurilor de reflecție dedicate explorării posibilităților de cooperare spontană pe piața liberă, în locul ordinelor venite de sus.
Ce se întâmplă cu UE?
Am fost rugat să țin o conferință despre UE după recentele alegeri pentru Parlamentul European. Am subliniat faptul că alegătorii europeni demonstrau, alegeri după alegeri, că nu vor tolera două consecințe ale politicilor UE, imigrația în masă necontrolată și distrugerea statului național ca etapă preliminară a construirii unui stat federal european. UE a fost o forță pozitivă în primii săi 35 de ani, din 1957 până în 1992, când obiectivul său a fost creșterea concurenței (bunuri și servicii ieftine pentru consumatori) prin crearea pieței interne. Dar, la începutul anilor 1990, a avut loc o schimbare tacită a proiectului european, cel puțin așa cum era el urmărit de elita de la Bruxelles. În loc să promoveze ideea inițială a unei Europe a statelor naționale care să ocupe o vastă zonă de liber schimb și să se afle într-o alianță de apărare cu Statele Unite – cea mai mare putere militară pe care a cunoscut-o lumea – elita de la Bruxelles a dorit să le impună europenilor Statele Unite ale Europei, un rival și nu un aliat al Statelor Unite ale Americii. Integrarea economică din perioada 1957-1992 a fost de dorit și de succes, însă integrarea politică de atunci nu a fost susținută de majoritatea alegătorilor europeni. „Integrarea politică” a fost de fapt un eufemism pentru „centralizare”.
UE a venit să rămână, am spus în discursul meu. Sarcina era de a o reforma. Am sugerat mai multe reforme, în principal pentru a consolida principiul subsidiarității pe care a fost construită ideea inițială a unei Europe pașnice și prospere (conform căreia deciziile politice ar trebui luate cât mai aproape de cei afectați de acestea): 1) Curtea Uniunii Europene, care a acționat ca o forță centralizatoare neresponsabilă, ar trebui să fie divizată în două instanțe. Unul se va ocupa de problemele juridice obișnuite. Cealaltă instanță, Curtea de Subsidiaritate, ar trebui să se ocupe numai de problemele de competență dintre UE și statele sale membre. Aceasta ar trebui să aplice un singur test pentru toate statutele și măsurile UE contestate: Este aceasta în conformitate cu principiul subsidiarității? Judecătorii ar trebui să fie selectați dintr-un grup de judecători cu experiență, nu doar din rândul euromanticienilor ca acum. 2) Comisia Europeană ar trebui să devină un serviciu public obișnuit, fără putere legislativă. 3) Parlamentul European ar trebui să devină camera inferioară a unui nou parlament, în care camera superioară ar fi Consiliul European. Aceste două organisme ar urma să împartă puterea legislativă care le-a fost transferată de Comisia Europeană. Spre deosebire de actuala Comisie Europeană, această cameră inferioară ar fi responsabilă în fața publicului. 4) Banca Centrală Europeană ar trebui să revină la o respectare strictă a statutului său inițial. Ar trebui să se concentreze pe producerea de bani sănătoși, în loc să încerce să rezolve problemele guvernelor europene iresponsabile din punct de vedere fiscal.
Relația cu Biden
Un subiect discutat pe larg în cadrul conferinței a fost situația politică extraordinară actuală din Statele Unite. Cea mai puternică putere militară din istorie, care a salvat de două ori Europa de totalitarism (în cel de-al Doilea Război Mondial și în Războiul Rece), este condusă de o persoană evident senilă, înconjurată de o clică de radicali. Mi-am exprimat opinia, pe baza experienței mele politice din ultimii cincizeci de ani, că Joe Biden, deși nu este potrivit pentru a fi președinte, atât acum, cât și în viitor, nu ar renunța decât dacă ar fi forțat să o facă. Va trebui să fie târât afară, deși probabil că nu va trebui să țipe și să lovească. El nu va fi convins de nicio vorbă dulce din partea marilor democrați. El avea deja o mulțime de bani în bancă și o obligație din partea delegaților la Convenția Democrată din august de a vota pentru el. Familia și personalul său, încercând să își protejeze pozițiile, îl încurajau. Cu toate acestea, era mai mult decât probabil ca, dacă ar fi candidat, să piardă în fața lui Donald Trump în alegeri. Starea sa fizică și psihică nu putea decât să se înrăutățească.
Ce ar putea face conducerea democrată pentru a-l forța să plece și a evita dezastrul electoral? Două posibilități au fost menționate în discuțiile informale de la conferință. Unul dintre acestea a fost că ar fi devenit convins că, dacă nu demisionează, va fi invocat al 25-lea amendament, conform căruia vicepreședintele și majoritatea cabinetului vor decide că este incapabil. Dacă amenințarea ar fi viabilă, ar putea demisiona de bunăvoie. Cealaltă posibilitate a fost amenințarea că Departamentul de Justiție va începe să investigheze cu adevărat toate afacerile și conturile bancare din străinătate ale familiei Biden (nu ale lui personal, trebuie subliniat) și posibila sa complicitate la acestea. Dacă Biden ar realiza că această amenințare este reală (și ar veni din partea prietenilor și aliaților săi apropiați din Partidul Democrat), ar putea demisiona de bunăvoie.
Confruntarea cu Trump
Dacă Trump ar deveni președinte, cum ar trebui să se comporte Europa cu el? Din păcate, Trump a trimis semnale înșelătoare celor patru lupi care așteaptă pe aleile lor întunecate orice semn de slăbiciune americană, Putin în Rusia, Xi în China, Khameini în Iran și tânărul Kim în Coreea de Nord. Dar imprevizibilitatea sa pură i-ar putea reține. În plus, trebuie să recunoaștem că Trump a avut dreptate când a spus că țările europene ar trebui să își plătească singure apărarea și să nu se bazeze doar pe Statele Unite. America de Nord și Europa ar trebui să fie într-o alianță, nu într-o relație de dependență. Acestea ar trebui să se consolideze reciproc. Este de sperat că o astfel de alianță ar putea fi menținută și consolidată. Cu toate acestea, nu sunt deloc de acord cu Trump (sau cel puțin cu unele dintre afirmațiile sale, deoarece își schimbă mereu opiniile) în ceea ce privește comerțul liber. Argumentele în favoarea liberului schimb sunt incontestabile, după cum pot confirma toți cei care i-au citit pe Adam Smith și Frédéric Bastiat. Dar, din nou, Trump are parțial dreptate cu privire la China. Adevărul este, după cum a susținut în mod convingător istoricul Niall Ferguson, că Xi, aparent cu sprijinul Partidului Comunist Chinez, a început cu ceva timp în urmă un război rece împotriva lumii libere. Prin urmare, sarcina este de a dezvolta o zonă de liber schimb vastă și bine apărată, fără cele patru țări care reprezintă amenințări reale la adresa lumii libere: Rusia, China, Iran și Coreea de Nord. Această zonă de liber schimb s-ar putea extinde la Europa, cele două Americi, Oceania, India, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan și alte țări asiatice și, sperăm, la Africa. De ce ar trebui UE să limiteze liberul schimb doar la propriile state membre, devenind o „Fortăreață Europa” înconjurată de ziduri tarifare? De ce Africa de Nord, India și Brazilia nu ar putea prelua rolul Chinei ca furnizori de servicii de forță de muncă mai ieftine decât cele disponibile în Europa și America de Nord?
Acestea sunt, desigur, simple speculații. Poate că Biden renunță, poate că Trump nu câștigă și poate că se întâmplă altceva, total neașteptat. Sau, așa cum spunea odată un spirit danez, este dificil să prezici, mai ales viitorul.