Cum să menții șapte secole de prietenie: cazul României și al Serbiei

Avem doar doi prieteni pe aici. Sârbii și Marea Neagră. – Proverb românesc vechi

Timp de mai multe secole, Balcanii și-au păstrat reputația de „butoi cu pulbere” al Europei. Fie că a fost din cauza diversității etnice și religioase, a disputelor teritoriale, a influențelor externe sau pur și simplu a fragilității istorice a unor state care au apărut în această zonă, zona geografică a fost profund marcată de conflicte. În timp ce conflictul se încheie, neîncrederea și relațiile deteriorate rămân și se perpetuează pentru generațiile viitoare care află despre trecut.

Dar la fel și cooperarea și efortul reciproc de a păstra pacea între două popoare. Astfel de exemple ne reamintesc de avantajele realpolitik ale unui joc corect (nu doar prefăcut) și ale unei bune vecinătăți. De la începutul formei lor moderne, România și Serbia sunt singurele națiuni vecine din Balcani care nu au avut niciodată un conflict armat între ele.

Nu trebuie să ne facem o impresie greșită. Ca întotdeauna, au existat tensiuni. Mai ales din cauza influenței actorilor străini, mai puternici. Dar o colaborare care se întinde pe o perioadă de peste 600 de ani merită analizată, mai ales datorită efectelor pe care le are, chiar și astăzi, asupra bunei percepții reciproce pe care o au cele două popoare. Să ne uităm la momentele definitorii care au format această legătură.

Rezistând Imperiului

De-a lungul istoriei, România (cuprinzând Principatele Valahia și Moldova) și Serbia s-au aflat la răscrucea dintre Europa și Asia, confruntându-se cu amenințarea comună a expansiunii otomane. În fața acestui adversar formidabil de agresiv, ambele națiuni au recunoscut necesitatea unei colaborări strategice pentru a-și apăra teritoriile și popoarele. Documentele istorice dezvăluie mai multe cazuri de cooperare româno-sârbă pentru a contracara expansiunea otomană, demonstrând importanța eforturilor comune și a învățării tacticilor defensive ale celorlalți.

Secolele al^XIV-lea și^{al XV-lea} au fost perioade cruciale în care Valahia, Moldova și Serbia s-au aflat sub influența tot mai mare a Imperiului Otoman. Atât Valahia, cât și Moldova au fost state vasale, în timp ce Serbia a cunoscut o ocupație directă. În ciuda statutului lor politic diferit, cele trei regiuni aveau o aspirație comună de a-și păstra autonomia și de a se opune invaziei otomane.

La sfârșitul secolului al^XV-lea, în timpul domniei lui Vlad Țepeș „Țepeș cel Împărat” în Valahia, a continuat cooperarea româno-sârbă împotriva dominației otomane. Vlad a promovat legături diplomatice cu Serbia și Ungaria pentru a contracara ambițiile otomane în regiune. Deși eforturile lor au eșuat, atât Valahia, cât și Serbia intrând în secolul al^XVI-lea sub stăpânirea imperiului (una ca vasal, iar cealaltă sub ocupație directă), dorința reciprocă de independență și suveranitate a generat solidaritate între cele două popoare.

Haidouks

La începutul secolului al^XVI-lea, au apărut trupe de haiduci atât în Valahia, cât și în Serbia. Aceste bande erau descentralizate și erau compuse din haiduci și rebeli care se împotriveau autorității otomane prin intermediul războiului de gherilă. Haiducii își găseau adesea refugiu în zonele muntoase și îndepărtate care se aflau la granița dintre România și Serbia. Aceste regiuni ofereau un loc natural de ascundere și un sanctuar în care haiduci din ambele tabere puteau stabili contacte, schimba informații și planifica acțiuni comune împotriva inamicului.

În unele cazuri, liderii haidouk din România și Serbia își coordonau eforturile și se angajau în operațiuni comune împotriva forțelor și oficialităților otomane. Această colaborare le-a permis să își combine forțele, informațiile și resursele, ceea ce a făcut mai dificilă suprimarea eficientă a activităților Imperiului Otoman.

În aceste vremuri de rezistență, a apărut o figură de erou comun. Starina Novac (cunoscută mai ales sub numele de „Baba Novac” – „cea bătrână”) a fost un haiduc legendar și ocupă un loc important în folclorul și memoria istorică atât a sârbilor, cât și a românilor. Novac a fost o figură carismatică și îndrăzneață care a devenit un simbol al rezistenței împotriva dominației otomane.

Pentru ambele popoare, Baba Novac este considerat un erou datorită angajamentului său neînfricat și neclintit în lupta pentru libertate și dreptate. A condus o trupă care a depășit granițele etnice și naționale, fiind formată atât din sârbi, cât și din români. Raidurile sale îndrăznețe împotriva caravanelor otomane și a perceptorilor de taxe au făcut din el o figură legendară, reprezentând sfidarea oamenilor de rând împotriva tiraniei Imperiului.

Poveștile despre eroismul și viclenia lui Baba Novac au fost transmise din generație în generație, devenind parte integrantă a patrimoniului cultural atât al sârbilor, cât și al românilor. Astăzi, el continuă să fie venerat ca un simbol al curajului și al rezistenței împotriva opresiunii în ambele țări, având monumente ridicate în cinstea sa și străzi sau cartiere care îi poartă numele.

Mica Înțelegere și cel de-al doilea război mondial

România și Serbia au îndurat greutăți, dar au reușit să intre în secolul^XX ca regate independente. Ascensiunea regelui Alexandru I pe tronul iugoslav în 1921 s-a dovedit a fi un punct de cotitură în politica externă a Serbiei. A încercat să construiască o relație puternică cu România, pentru a contracara aspirațiile iredentiste ale Ungariei, care vizau ambele state. Împreună cu Cehoslovacia, cele două state au creat o puternică alianță defensivă care va dura până în 1938. Prin formarea unui front unit, țările membre au încercat să descurajeze orice agresiune potențială din partea Ungariei și să își protejeze interesele. Mica Înțelegere a fost o inițiativă diplomatică semnificativă pentru promovarea securității regionale și pentru încurajarea cooperării între statele membre, cu scopul de a menține pacea și stabilitatea în Balcanii volatili.

În 1940, România a fost nevoită să cedeze mai multe teritorii țărilor vecine, inclusiv părți din Transilvania de Nord Ungariei și Basarabia (astăzi parte a Moldovei) și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice. Aceste pierderi teritoriale au fost lovituri semnificative pentru integritatea teritorială a României și au constituit principalul motiv pentru care țara a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial de partea Axei.

Pe măsură ce războiul a avansat, Germania nazistă (la acea vreme aliată cu România, dar beligerantă față de sârbi) a invadat și a ocupat Iugoslavia în 1941. În timpul ocupației, germanii au căutat să-și extindă influența și să consolideze colaborarea cu România, oferind ca recompensă României o parte din teritoriile sârbești pierdute anterior. Cu toate acestea, România a refuzat oferta, susținând că nu dorește să primească teritorii luate de la o altă națiune suverană.

În ciuda alianței cu Hitler și cu Reich-ul, refuzul României de a accepta teritoriile sârbești a demonstrat un anumit grad de reținere și o lipsă de dorință de a se angaja într-o nouă expansiune teritorială pe seama vecinilor. Decizia este considerată și astăzi unul dintre cei mai puternici piloni ai respectului reciproc româno-sârb.

Sfidarea blocului

Relațiile diplomatice și culturale au atins un nou maxim istoric la sfârșitul anilor 1960 și în anii 1970. România, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, a dus o politică externă independentă în timpul Războiului Rece, divergentă adesea de pozițiile altor țări din blocul estic aliate cu Uniunea Sovietică. Căutarea politică a lui Ceaușescu pentru suveranitate și autonomie în afacerile internaționale a dus în cele din urmă la tensiuni cu URSS și cu alți membri ai Pactului de la Varșovia. Acest lucru a fost considerat pozitiv de către liderul iugoslav, Josip Broz Tito, care a susținut Mișcarea Nealiniaților, promovând o politică de neutralitate și cooperare atât cu blocul vestic, cât și cu cel estic. În mod firesc, relațiile s-au îmbunătățit.

Dar, dincolo de aspectul diplomatic, a crescut cooperarea între cetățenii de rând (mai ales cei din apropierea graniței româno-sârbe). Iugoslavia avea acces la piețele occidentale, iar românii aveau dorința pentru astfel de produse. Piețele negre și contrabanda reprezentau fundamentul pe care, încă o dată, cele două popoare își ofereau reciproc o mână de ajutor. Chiar și astăzi, majoritatea românilor care și-au trăit anii tinereții sub comunism pot atesta cu siguranță că prima lor pereche de blugi sau prima lor casetă audio cu Abba au fost primite de la cineva care avea un prieten sârb destul de aproape de graniță.

Într-o notă mai serioasă, grupurile sârbești i-au ajutat pe disidenții români să scape de furia lui Ceaușescu (care avea să le aducă mulți ani de închisoare și muncă silnică), de obicei cu o barcă pe Dunăre. Datorită relațiilor diplomatice pozitive, securitatea la graniță a fost redusă sistematic de-a lungul anilor, ceea ce le-a oferit evadaților o șansă mai mare de a nu fi reperați sau prinși. Odată ajunși pe teritoriul sârbesc, localnicii îi transportau (contra unei sume de bani) pe românii fugari până la porțile Blocului de Vest, Austria.

Despărțirea și Reuniunea (?)

În 1999, România era pe punctul de a adera la NATO, în timp ce, de cealaltă parte a graniței, avea loc războiul din Kosovo. Guvernul român a crezut că intervenția NATO va contribui la încetarea violențelor și la restabilirea stabilității în regiune, așa că a permis trecerea campaniilor de bombardament pe teritoriul sârbesc. Un număr semnificativ de români au protestat față de această decizie, susținând că aceasta ar putea aduce prejudicii relațiilor pe care națiunile lor le-au cultivat de-a lungul atâtor secole, dar guvernul de atunci a decis că riscul de a fi excluși de la o potențială aderare la NATO era prea mare pentru a nu se conforma.

Relațiile au fost temporar deteriorate, dar ambele populații au părut mai degrabă înțelegătoare cu privire la implicațiile de realpolitik ale deciziei, fără ca între ele să mai existe vreo problemă după finalizarea conflictului și arestarea lui Slobodan Milošević. Mai mult, România a refuzat să recunoască independența Kosovo, unul dintre motivele invocate de foștii șefi de stat fiind relația specială cu sârbii (care o consideră oficial ca fiind parte a teritoriului lor).

Până în prezent, România și Serbia au încheiat acorduri formale în diverse domenii, ceea ce indică o bună cooperare și relații bilaterale între cele două țări. Aceste acorduri acoperă domenii precum comerțul, economia, cultura, educația, turismul și apărarea. Au avut loc, de asemenea, vizite diplomatice și reuniuni la nivel înalt, demonstrând angajamentul de a menține legăturile și de a aborda provocările comune.

Și chiar dacă relațiile nu au fost întotdeauna perfecte, ajutorul reciproc oferit de-a lungul atâtor secole reprezintă o bază solidă pentru încredere și respect, care se transpune și în atitudinea cordială pe care cetățenii sârbi și români o au unul față de celălalt. Știrile recente despre Serbia ca potențial viitor stat membru al UE au fost bine primite de instituții, presă și populația României.