Subscribe
Nu este o știre de ultimă oră să spunem că Europa are probleme serioase și se confruntă cu provocări profunde în ceea ce privește imigrația, în special cea ilegală. Ar fi fost rezonabil să ne așteptăm ca markerii politici europeni să fi înțeles acest lucru după ce în 2015, în plină criză a refugiaților, s-a atins un număr record de treceri ilegale ale frontierei, cu o cifră uluitoare de peste 1,8 milioane de treceri ilegale ale frontierei. Nu există nicio îndoială că trecerile ilegale de frontieră au scăzut substanțial după 2015, dar acestea au rămas în continuare la un nivel nesustenabil de ridicat și este ușor de subestimat cifrele dacă sunt comparate cu cifrele care au crescut vertiginos în 2015. În 2016, numărul de treceri ilegale ale frontierelor în UE a rămas ridicat, depășind 511 mii, și, deși a scăzut ulterior, în 2023 s-a înregistrat cea mai mare cifră din 2016, cu 330 000 de treceri neregulamentare ale frontierei.
Cu toate acestea, din păcate, factorii de decizie politică nu au abordat această problemă în mod direct. În schimb, s-a stabilit un consens majoritar, care constă într-un amestec nesustenabil de măsuri care nu sunt sustenabile, care nu reușesc să abordeze stimulentele perverse care îi determină pe imigranți să se îmbarce în primul rând în călătoria periculoasă prin Mediterana și care nu pun pe primul loc legea și ordinea, securitatea și europenii. Dar cetățenii europeni nu sunt orbi la problemele sociale, economice, culturale, de ordine publică și de securitate națională care sunt asociate cu o populație tot mai numeroasă de imigranți ilegali din țările din Orientul Mijlociu și Africa în interiorul granițelor Europei. Poate că acesta este unul dintre principalele motive pentru care cele două partide conservatoare, ECR și ID, vor ajunge probabil la 3rd și 4th loc la alegerile europene din iunie 2024 și, potrivit sondajelor de opinie, ar putea chiar să adune împreună mai multe locuri decât partidele tradiționale, PPE și S&D.
Revenind la imigrație, în decembrie anul trecut, Parlamentul European și Consiliul au făcut progrese în ceea ce privește „Noul pact privind migrația și azilul”, un pachet de politici prezentat de Comisia Europeană în 2020 pentru a reforma sistemul european comun de azil, dar care de atunci se afla în impas. Pachetul conține câteva politici satisfăcătoare, cum ar fi Regulamentul privind controlul, care vizează stabilirea unor reglementări armonizate privind autentificarea resortisanților țărilor terțe la sosire, pentru a spori siguranța și securitatea în spațiul Schengen; Regulamentul Eurodac, care urmărește dezvoltarea unei baze de date comune pentru a colecta date mai precise și mai complete în vederea identificării deplasărilor neautorizate; Regulamentul privind procedurile de azil, care vizează accelerarea și eficientizarea procedurilor de gestionare a azilului, a returnării și a frontierelor, precum și Regulamentul privind situațiile de criză și de forță majoră, care urmărește să garanteze că UE este pregătită să facă față scenariilor de criză în viitor.
Toate acestea sunt în conformitate cu principiile conservatoare, deoarece vor contribui la acordarea unui sprijin sporit statelor membre în vederea protejării frontierelor externe ale UE, la creșterea ratei de returnare în țara de origine a solicitanților de azil care nu au reușit să se întoarcă, la combaterea abuzurilor în ceea ce privește sistemul de azil al UE etc. Cu toate acestea, una dintre politicile emblematice ale acestui nou pact este profund îngrijorătoare pentru europeni. Ne referim, desigur, la Regulamentul privind gestionarea migrației în materie de azil, care încearcă să stabilească o nouă regulă de solidaritate între statele membre pentru a reorganiza sosirea solicitanților de azil, argumentând că, în prezent, doar câteva țări primesc marea majoritate a solicitanților de azil. Această politică urmărește să ofere un colac de salvare unor țări din „linia întâi”, precum Spania și Grecia, care gestionează foarte prost secțiunea lor de la frontiera externă a UE, cerând statelor membre să ofere sprijin prin relocarea solicitanților de azil sau, dacă nu, să ofere sprijin financiar pentru a acoperi acești solicitanți de azil.
În cele din urmă, acest lucru creează un stimulent pervers pentru potențialii solicitanți de azil și reprezintă o impunere inacceptabilă împotriva statelor membre care nu doresc să își dilueze comunitățile naționale cu migranți economici din Orientul Mijlociu care sunt reticenți în a se integra în societatea occidentală și în a adopta valorile acesteia. În această privință, premierul ungar Viktor Orbán este un punct de referință. El susține că „singura modalitate de a opri migrația este ca oricine dorește să intre în UE să rămână în afara acesteia până la luarea unei decizii relevante” în ceea ce privește cererea sa de azil. „Nicio altă soluție nu va obține rezultatul dorit”, potrivit lui Orbán. Acesta a mai declarat: „Sunt convins că regula maghiară este un model. Nu ar trebui să i se opună; nu ar trebui să fie denunțată. Este singura reglementare care funcționează în Europa”. După cum susțin Orbán și ECR, este imperativ ca sistemul european de migrație să respecte vocea și dorințele comunităților naționale și să se bazeze pe cooperare, nu pe constrângere. În plus, sistemul de migrație trebuie să se bazeze pe doi piloni importanți: frontiere puternice pentru a preveni trecerile ilegale și externalizarea, care constă în colaborarea cu țările terțe pentru a ajunge la acorduri de cooperare care să prevină și să descurajeze migranții să se angajeze în călătoria care le pune viața în pericol în Mediterana atunci când țara din care traversează este în mod obiectiv sigură.