Errejón abandonează discursul feminist pe fondul mărturiei de agresiune sexuală

Cazul în curs de desfășurare în care sunt implicați politicianul Íñigo Errejón din Sumar și actrița Elisa Mouliaá a aruncat o lumină dură asupra contradicțiilor și inconsecvențelor din peisajul politic de stânga din Spania. Scandalul în curs de desfășurare, axat pe acuzații de agresiune sexuală, nu numai că a ridicat întrebări îngrijorătoare cu privire la comportamentul lui Errejón, dar a expus, de asemenea, dublele standarde aparente în cadrul unei mișcări care pretinde că apără demnitatea, egalitatea și respectul. Pe măsură ce cazul evoluează, devine din ce în ce mai evident că interesele politice au adesea prioritate în fața coerenței etice. Elisa Mouliaá l-a acuzat pe Errejón de agresiune sexuală la o petrecere din septembrie 2021, susținând că acesta s-a angajat în atingeri fără consimțământ și a manifestat un comportament invaziv și umilitor. Potrivit mărturiei sale, Errejón a condus-o într-o cameră privată, a închis ușa și a supus-o la avansuri nedorite, inclusiv sărutând-o și atingând-o împotriva voinței sale. Mouliaá a descris că s-a simțit paralizată de frică, ceea ce a făcut-o incapabilă să se opună în mod eficient până când, în cele din urmă, a reușit să scape. Errejón a negat vehement acuzațiile, insistând că interacțiunea lor a fost consensuală. El susține că au făcut schimb de mesaje pe rețelele de socializare înainte de întâlnire și că nu a avut loc nimic nepotrivit. Cu toate acestea, versiunea sa a evenimentelor a fost marcată de inconsecvențe, alimentând și mai mult scepticismul cu privire la credibilitatea sa. Această inconsecvență, împreună cu comportamentul său sfidător și disprețuitor din timpul mărturiei sale, sugerează un sentiment alarmant de impunitate – un sentiment care pare să provină din statura și relațiile sale politice. Ceea ce este poate cel mai îngrijorător nu sunt doar presupusele acțiuni ale lui Errejón, ci și răspunsul – sau lipsa acestuia – al aliaților săi politici și al autoproclamatelor feministe. În ciuda gravității acuzațiilor, figuri importante ale stângii spaniole, inclusiv prim-ministrul Pedro Sánchez și viceprim-ministrul Yolanda Díaz, au răspuns cu o tăcere notabilă sau comentarii disprețuitoare. Având în vedere că feminismul este o piatră de temelie a agendei lor politice, eșecul lor de a aborda acuzațiile cu urgența pe care o merită dezvăluie o inconsecvență îngrijorătoare între retorica și acțiunile lor. Această tăcere contrastează puternic cu reacțiile stângii în cazuri similare, atunci când au fost implicați adversari politici sau personalități publice din afara cercului lor. Cu toate acestea, atunci când unul dintre ei se confruntă cu acuzații, răspunsul este în mod convenabil măsurat, dacă nu chiar complet absent. Această aplicare selectivă a principiilor feministe scoate în evidență modul în care mișcarea este adesea folosită ca armă în scopuri politice, în loc să fie susținută ca un standard universal de conduită. Errejón a adoptat o strategie de defulare și victimizare. El a ales să se prezinte drept ținta unei campanii politice de defăimare. Această tactică – comună în rândul personalităților publice care se confruntă cu acuzații grave – nu face decât să diminueze amploarea luptei împotriva violenței sexuale și să submineze credibilitatea supraviețuitorilor care își caută dreptatea. Gestionarea acestui caz de către conducerea de stânga a Spaniei subliniază o problemă mai profundă: erodarea integrității morale în favoarea oportunității politice. Fostul ministru al egalității și actual europarlamentar, Irene Montero, care de obicei se exprimă cu voce tare în chestiuni legate de violența de gen, a rămas vizibil tăcută, subliniind și mai mult abordarea selectivă a justiției în cadrul guvernului.

Reticența sa de a aborda acuzațiile împotriva lui Errejón ridică semne de întrebare cu privire la credibilitatea susținerii sale și la sinceritatea angajamentului său față de drepturile femeilor. Implicațiile mai largi ale acestui caz nu pot fi ignorate. Acesta a expus fragilitatea narațiunii feministe susținute de stânga spaniolă, dezvăluind-o ca pe un instrument care este folosit selectiv pe baza conveniențelor politice. Lipsa dorinței de a trage la răspundere pe unul dintre ei afectează credibilitatea mișcării și transmite un mesaj descurajant victimelor violenței sexuale – și anume că justiția nu este oarbă, ci motivată politic. În cele din urmă, scandalul Errejón reprezintă mai mult decât un incident izolat; este simptomatic pentru un model mai larg din cadrul politicii spaniole, în care angajamentele ideologice sunt frecvent sacrificate pentru a proteja figuri influente.