Europa se întoarce la dreapta: cazurile francez și german

Alegerile europene din 2024 au marcat un moment crucial în politica continentală, reflectând schimbări semnificative în preferințele și dinamica politică din întreaga Uniune Europeană. Un rezultat semnificativ pentru ECR a fost primirea recentă a cinci noi membri din partea Alianței pentru Unirea Românilor, un partid radical de dreapta bazat pe patru principii cheie: familie, națiune, credință și libertate. Această ultimă adăugare înseamnă că ECR i-a depășit pe liberalii din Renew, grupul având acum 83 de eurodeputați, dintre care aproximativ zece provin din partide care intră pentru prima dată în Parlamentul European. Conservatorii și Reformiștii Europeni ar putea continua să crească.

În timp ce dezbaterile se concentrează pe viitorul integrării europene și pe pozițiile politice emergente, tema dominantă a dezbaterii a fost virajul spre dreapta observat în unele dintre țările fondatoare ale UE. În întreaga Europă, alegerile au avut o varietate de rezultate care au influențat echilibrul de putere în cadrul Parlamentului European. De remarcat au fost rezultatele din țări precum Franța, Germania și Italia, unde partidele tradiționale de centru-stânga au înregistrat o popularitate în creștere a mișcărilor de dreapta. Anii de muncă asiduă, teritoriu cu teritoriu, au făcut ca aceste partide să câștige sau să obțină un sprijin semnificativ în rândul populației, adesea din partea celor mai populare segmente ale populației.

Situația franceză

În Franța, partidul lui Marine Le Pen a înregistrat o creștere semnificativă a sprijinului. După ce Raliul Național (Rassemblement National) a obținut 31,4% din voturi în alegeri, situația politică din Franța este tensionată. Decizia lui Macron de a dizolva Adunarea Națională reflectă răspunsul său la puterea tot mai mare a partidului lui Le Pen și a lui Jordan Bardella, președintele în vârstă de 28 de ani al partidului. Țara se confruntă acum cu o perioadă de incertitudine politică și dezbateri intense cu privire la direcția viitoare a guvernului. Provocarea care ne așteaptă este palpitantă. De acum și până la 7 iunie, data celui de-al doilea tur de scrutin, totul rămâne de decis, inclusiv alianțele potențiale, care rămân complet incerte. Dreapta gaullistă dorește să treacă la dreapta, mai ales având în vedere că pozițiile lor sunt identice cu cele ale Raliului Național. În același timp, îndoielile persistă în cadrul partidului. La orizont, ar putea apărea o coabitare în care președintele Republicii este de o culoare politică (în general președintele), în timp ce Adunarea Națională este dominată de un alt partid.

Coabitarea în Franța a avut loc în trei perioade principale din istoria politică a țării. Prima a fost între 1986 și 1988, când François Mitterrand, ales președinte în 1981 ca socialist, a trebuit să guverneze cu o Adunare Națională dominată de dreapta, condusă de Jacques Chirac. O situație similară, dar opusă, a avut loc între 1993 și 1995, când Chirac, ales președinte în 1995, a trebuit să coabiteze cu un guvern de stânga, numindu-l pe Édouard Balladur ca prim-ministru după alegerile legislative din 1993. Ultimul caz a fost între 1997 și 2002, când Chirac a fost reales președinte, dar alegerile legislative din 1997 au condus la o majoritate de stânga în Adunarea Națională, Lionel Jospin fiind numit prim-ministru până în 2002. Aceste perioade au influențat semnificativ dinamica politică și legislativă a țării.

Ce s-a întâmplat în Germania

În mod similar, în Germania, AfD și-a consolidat prezența în Parlamentul European, obținând 16% din voturi și 15 locuri, depășind socialiștii lui Scholz. De remarcat este faptul, similar situației din Franța, că cele două partide sunt foarte populare în rândul tinerilor alegători. Verzii, al doilea cel mai important partid din guvernul federal, au înregistrat cel mai semnificativ declin dintre toate partidele, scăzând cu 8,6% până la 11,9%. Tocmai în rândul tinerilor și al tinerilor foarte tineri a avut loc cea mai mare îndepărtare de problemele de mediu. În plus, acestea au fost alegerile europene cu cea mai mare prezență la vot de la reunificarea celor două Germanii, cu aproape 65% din cei aproape 65 de milioane de germani cu drept de vot. Și, pentru prima dată, vârsta minimă de vot a fost de 16 ani.