Subscribe
J.D. Vance nu a luat prizonieri în discursul său de la Conferința de Securitate de la München. El a denunțat urmărirea penală a creștinilor din Anglia care au îndrăznit să se roage în apropierea clinicilor de avort – și în Scoția, unde aceeași represiune ultra-seculară este ilegală chiar și în limitele propriei case private. El a scos la suprafață arestarea de către poliția germană a cetățenilor care postează conținut anti-feminist online. Și a condamnat absurditatea din Suedia, unde un activist anti-islam a fost condamnat pentru incitare împotriva unui grup protejat, doar pentru că a ars un Coran.
În plus, el a expus ipocrizia elitei liberale europene atunci când vorbește despre susținerea valorilor democratice și tolerante, în timp ce cenzurează disidența politică pe teme sensibile, cum ar fi imigrația, și amenință cu interzicerea partidelor politice cu astfel de platforme (referindu-se la dezbaterea în curs despre AfD în Germania – un partid care, ca o paranteză, nu a fost invitat la München în ciuda sprijinului său popular).
Recepția evident rece a publicului la discursul lui Vance spune tot ceea ce trebuie să știm. În esența sa, discursul vicepreședintelui a fost, de fapt, complet inabordabil. El a recunoscut necesitatea de a obține pacea în Ucraina, de a promova o prietenie continuă peste Atlantic și de a proteja valorile occidentale comune – toate acestea sunt lucruri pe care ulterior a fost acuzat că le-a neglijat în presa liberală și în sectorul ofensat al dezbaterii publice ulterioare.
Într-una dintre țările criticate de Vance, Suedia, reacțiile au fost înrădăcinate chiar în ordinea pe care vicepreședintele a deconstruit-o fără milă în discursul său. Ministrul de externe Maria Malmer Stenergard l-a criticat pe Vance pentru că, în calitate de politician, a revizuit verdictul unei instanțe independente, în ceea ce privește condamnarea activistului anti-islam Salwan Najem. Fostul prim-ministru Carl Bildt a respins în mod snob remarcile lui Vance privind libertatea de exprimare europeană ca fiind „irelevante”. Directorul șef al Timbro, un important grup de reflecție suedez dedicat liberului schimb și antreprenoriatului, PM Nilsson, a declarat că este timpul ca Europa și SUA să se despartă una de cealaltă, afirmând în continuare că SUA nu mai sunt un gardian al democrației.
O mulțime mai onestă din punct de vedere intelectual ar fi apreciat critica lui JD Vance ca fiind pe deplin valabilă. Cu siguranță niciun politician european nu crede că este în ordinea corectă ca cetățenii europeni din 2025 să poată fi arestați pentru tweet-uri răutăcioase? Câți politicieni europeni există care nu sunt de acord că haosul crescând cauzat de decenii de imigrație în masă necontrolată este un eșec?
În discursul său, Vance a întins o mână Europei pentru a găsi o cale sănătoasă, comună, pe care să meargă din nou una alături de cealaltă. Ca Europa să își asume responsabilitatea pentru propria securitate energetică și militară și să nu trădeze libertățile pentru care cetățenii săi au luptat în nenumărate războaie sângeroase.
În schimb, elita europeană a respins această mână. Din reacțiile inițiale, se pare că liderii noștri fie nu înțeleg, fie nu doresc libertatea cetățenilor noștri de a practica liber creștinismul tradițional, de a critica islamul sau de a ridiculiza anumite curente ideologice. În afara acestor exemple citate de Vance, există nenumărate cazuri în care ne întrebăm cu adevărat cine a câștigat Războiul Rece.
Clasa politică și media care alege să nu ia în considerare criticile lui Vance pare mai degrabă condusă emoțional în protestele sale. Conferința de la München a fost concepută ca un „spațiu sigur” pentru sensibilitățile lor politice, unde nu s-au înscris pentru a auzi opinii diferite – se așteptau la o mobilizare aproape universală în jurul viitorului Ucrainei. Ca atare, nu este de mirare că au fost jigniți când JD Vance s-a abătut de la scenariu și a scos în evidență elefantul din cameră.
Spre deosebire de ceea ce spun criticii vicepreședintelui, libertatea de exprimare și alte libertăți politice nu sunt irelevante pentru securitatea europeană. După cum subliniază Vance, ce apărăm dacă nu democrațiile noastre libere? Dacă cetățenilor li se refuză dreptul de a-și exprima opinia și de a susține anumite agende politice, ce îi va determina să își apere țara împotriva dușmanilor democrației? Acestea sunt aspecte care au fost ignorate mult prea mult timp de către elita europeană, care crede că cuvinte precum „valori democratice” sunt retorică cosmetică și nu ceva după care să trăim.