Subscribe
Ideea unei „economii verzi” a fost promovată pe scară largă ca fiind viitorul dezvoltării durabile, guvernele și instituțiile internaționale pledând pentru tranziții rapide de la combustibilii fosili și metodele tradiționale de producție în favoarea energiei regenerabile și a alternativelor ecologice. Deși aceste inițiative sunt adesea prezentate ca măsuri necesare pentru combaterea schimbărilor climatice, ele au consecințe economice semnificative, în special inflația.
Costurile asociate politicilor de durabilitate sunt transferate consumatorilor și întreprinderilor, scumpind energia, transportul, alimentele și producția industrială. În loc să inaugureze o eră a prosperității, traiectoria actuală a economiei ecologice contribuie la instabilitatea economică și la scăderea nivelului de trai. Prezentul articol analizează modul în care politicile de dezvoltare durabilă alimentează inflația și riscurile pe care acestea le prezintă pentru creșterea economică și stabilitatea financiară. Un motor fundamental al inflației legat de economia ecologică este tranziția rapidă de la combustibilii fosili fără alternative adecvate. Promovarea energiilor regenerabile, cum ar fi energia eoliană și solară, a dus la închiderea prematură a centralelor nucleare și pe cărbune, reducând aprovizionarea fiabilă cu energie, în timp ce cererea continuă să crească. Acest dezechilibru a dus la creșterea prețurilor la energie în Europa și America de Nord. Sursele regenerabile de energie sunt în mod inerent intermitente, necesitând energie de rezervă din combustibili fosili sau soluții costisitoare de stocare a energiei. Acest lucru creează volatilitate pe piețele de energie electrică, ducând la creșterea costurilor pentru consumatori și întreprinderi. Guvernele au introdus mecanisme de stabilire a prețului carbonului, cum ar fi taxele pe carbon și sistemele de comercializare a emisiilor, sporind și mai mult povara financiară asupra industriilor care se bazează pe sursele tradiționale de energie. Costul respectării reglementărilor ecologice forțează întreprinderile să crească prețurile, ceea ce, în cele din urmă, alimentează inflația în întreaga economie. În același timp, investițiile în infrastructurile regenerabile – deși puternic subvenționate – necesită cantități mari de materii prime precum litiul, cobaltul și metalele rare, ale căror prețuri au crescut brusc din cauza creșterii cererii. Întreruperile lanțului de aprovizionare și dependența geopolitică de țări precum China pentru aceste resurse au exacerbat inflația prețurilor, făcând tranziția către o economie ecologică și mai costisitoare. Creșterea cererii de energie verde și de materiale durabile a condus, de asemenea, la consecințe neintenționate pe piața muncii. Pe măsură ce industriile fac tranziția către energia regenerabilă, mulți lucrători din sectoarele energetice tradiționale – cum ar fi cărbunele, petrolul și gazele – sunt strămutați fără alternative viabile. În timp ce guvernele au promis programe de reconversie profesională și crearea de locuri de muncă în industriile ecologice, aceste inițiative au eșuat de multe ori, lăsând muncitori calificați șomeri sau forțați să accepte locuri de muncă mai prost plătite. Această dislocare economică nu numai că reduce veniturile gospodăriilor, dar pune și o presiune suplimentară asupra programelor guvernamentale de asistență socială, exacerbând și mai mult presiunile inflaționiste din economie. În plus, presiunea de a îndeplini obiectivele de durabilitate a determinat o creștere a externalizării corporative, deoarece companiile caută să mute operațiunile de producție cu costuri ridicate în țări cu reglementări de mediu mai permisive. Această schimbare duce adesea la un paradox: în timp ce economiile dezvoltate impun mandate ESG stricte, ele sprijină indirect industriile poluante din străinătate, bazându-se pe importurile din regiuni mai puțin reglementate. Delocalizarea producției nu numai că slăbește capacitățile industriale interne, dar contribuie și la lanțuri de aprovizionare lungi și fragile, făcând economiile mai vulnerabile la șocurile externe și la fluctuațiile pieței mondiale. Conformitatea cu cerințele de mediu, sociale și de guvernanță (ESG) a devenit o prioritate majoră pentru corporații, determinată de mandatele guvernamentale și de presiunile investitorilor. Cu toate acestea, costul conformității ESG este imens.
Companiile sunt obligate să cheltuiască miliarde de euro pentru inițiative de sustenabilitate, rapoarte detaliate privind emisiile și ajustări operaționale pentru a se alinia la mandatele ecologice. În timp ce marile corporații pot dispune de resursele financiare necesare pentru a absorbi aceste costuri, întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri) se confruntă adesea cu dificultăți, ceea ce duce la consolidarea industriilor în care doar cei mai mari jucători își pot permite să se conformeze. Această reducere a concurenței permite marilor corporații să stabilească prețuri mai mari, contribuind în continuare la inflație. În plus, cerințele de finanțare ecologică și criteriile de creditare bazate pe ESG au îngreunat obținerea de capital de către industriile energetice și de producție tradiționale, ducând la scăderea aprovizionării cu bunuri esențiale. Băncile și fondurile de investiții care acordă prioritate conformității ESG în fața viabilității economice contribuie la limitarea artificială a producției, la creșterea costurilor și la limitarea posibilităților de alegere ale consumatorilor. Tranziția ecologică a pus o presiune extraordinară asupra lanțurilor de aprovizionare, în special în industrii precum producția de automobile și construcțiile. Promovarea vehiculelor electrice (VE), de exemplu, a crescut dramatic cererea de baterii litiu-ion, punând la încercare lanțurile de aprovizionare și determinând creșterea prețurilor. În mod similar, proiectele de construcții necesită acum materiale ecologice, multe dintre acestea fiind mai scumpe decât cele tradiționale. Impulsul guvernelor de a elimina treptat vehiculele cu motor cu combustie internă a forțat producătorii de automobile să revizuiască liniile de producție, ceea ce a adăugat costuri substanțiale vehiculelor. Această tranziție a întâmpinat, de asemenea, rezistență din partea consumatorilor, deoarece vehiculele electrice rămân semnificativ mai scumpe decât mașinile tradiționale pe benzină. Având în vedere creșterea costurilor de producție și mai puține alternative accesibile, costurile de transport au crescut, exacerbând și mai mult presiunile inflaționiste. În plus, dependența de lanțurile internaționale de aprovizionare pentru tehnologiile ecologice a făcut ca economiile occidentale să depindă de un număr mic de țări pentru resurse esențiale. China, de exemplu, domină producția mondială de panouri solare, elemente de pământuri rare și componente pentru baterii, ceea ce îi conferă o influență imensă asupra ofertei și prețurilor acestor materiale esențiale. Orice instabilitate geopolitică sau restricții comerciale în aceste lanțuri de aprovizionare pot crea șocuri bruște ale prețurilor, adăugând presiuni inflaționiste suplimentare. În încercarea de a promova inițiativele ecologice, guvernele au introdus subvenții pentru energia regenerabilă, vehiculele electrice și alte tehnologii durabile. Deși aceste subvenții fac alternativele ecologice mai atractive, ele creează, de asemenea, distorsiuni artificiale ale pieței, conducând la o alocare greșită a capitalului și la o producție ineficientă. Prin direcționarea unor sume masive de fonduri publice către proiecte ecologice, guvernele umflă cererea pentru anumite industrii, ignorând în același timp consecințele economice mai ample. Industriile subvenționate sunt adesea lipsite de eficiența reală determinată de piață, ceea ce conduce la costuri mai mari pe termen lung. În plus, atunci când subvențiile sunt eliminate sau reduse, industriile care au devenit dependente de sprijinul guvernamental se confruntă cu instabilitate financiară, creând noi turbulențe economice. În plus, subvențiile pentru energia regenerabilă au fost acordate adesea în detrimentul infrastructurii energetice tradiționale, ceea ce a condus la investiții inadecvate în menținerea și extinderea instalațiilor de petrol, gaze și energie nucleară.
Scăderea securității energetice a făcut ca rețelele electrice să fie mai vulnerabile la penurii, la creșteri bruște ale prețurilor și la probleme de fiabilitate, toate acestea contribuind la inflație și la incertitudinea economică. Agricultura este unul dintre sectoarele cele mai afectate de efectele inflaționiste ale politicilor de durabilitate. Reglementările ecologice menite să reducă emisiile de carbon au impus restricții severe asupra practicilor agricole tradiționale, ducând la creșterea costurilor pentru agricultori și, în cele din urmă, la creșterea prețurilor la alimente pentru consumatori. Noile reglementări de mediu limitează utilizarea îngrășămintelor, restricționează emisiile de metan provenite de la animale și încurajează tehnicile agricole organice sau regenerative. Deși aceste schimbări sunt promovate ca fiind benefice pentru durabilitatea pe termen lung, ele conduc adesea la scăderea randamentului culturilor și la creșterea costurilor de producție. Reducerea randamentelor înseamnă penurie de aprovizionare, ceea ce duce la creșterea prețurilor. În plus, politici precum mandatele privind biocombustibilii, care impun amestecarea etanolului în benzină, au deturnat culturile alimentare precum porumbul și soia de la producția de alimente către piețele de carburanți. Acest lucru umflă în mod artificial cererea pentru aceste culturi, provocând creșterea prețurilor la alimente la nivel mondial. Schimbarea către diete bazate pe plante și proteine alternative, promovată de mulți susținători ai dezvoltării durabile, a pus, de asemenea, presiune asupra industriilor tradiționale de carne și lactate. Odată cu creșterea reglementărilor și a taxelor pe emisiile de dioxid de carbon pentru producția de animale, consumatorii înregistrează o creștere a prețurilor la alimentele de bază, agravând criza costului vieții în multe economii dezvoltate. Promisiunea unei economii ecologice a fost menită să creeze prosperitate, abordând în același timp preocupările legate de climă, însă realitatea a fost mult mai complexă. Deși bine intenționate, politicile de dezvoltare durabilă contribuie la inflație prin creșterea costurilor energiei, perturbări ale lanțului de aprovizionare, mandate de conformitate costisitoare și denaturări artificiale ale pieței. Aceste presiuni fac ca bunurile și serviciile esențiale să fie mai scumpe atât pentru întreprinderi, cât și pentru consumatori. Dacă factorii de decizie politică doresc să atingă obiectivele de mediu fără a afecta stabilitatea economică, aceștia trebuie să adopte o abordare mai echilibrată. Aceasta include asigurarea faptului că tranzițiile energetice sunt treptate și practice, investițiile într-o combinație de surse de energie (inclusiv nucleară și gaze naturale) și evitarea reglementărilor restrictive care afectează în mod disproporționat industriile vitale pentru stabilitatea economică. În plus, încurajarea inovării autentice orientate către piață – mai degrabă decât respectarea forțată a unor standarde rigide de durabilitate – ar putea conduce la o cale mai eficientă și mai puțin inflaționistă către un viitor mai ecologic. Dacă aceste probleme nu sunt abordate, mitul economiei ecologice va continua să se destrame, lăsând în urma sa dificultăți economice și instabilitate.