Mizeria financiară privind bugetul UE

În urma crizei Covid-19, Uniunea Europeană a decis să se lanseze în celebrul NextGenerationEU (NGEU), un program de redresare post-pandemic care trebuie să fie rambursat în totalitate până în 2058.

Există un oarecare sarcasm în însăși denumirea programului, deoarece va trebui să fie plătită de următoarea generație de cetățeni ai statelor membre. În special, rambursările principale de capital vor începe din 2028, pe măsură ce o nouă cohortă de studenți actuali va începe să lucreze.

O informare publicată recent de Departamentul pentru afaceri bugetare din cadrul Parlamentului European, care se referă la proiectul de lege privind costurile de împrumut pe termen lung legate de NGEU, semnalează slăbiciunile financiare ale acesteia.

În primul rând, proiecția randamentelor de referință pe 10 ani pentru UE și pentru anumiți emitenți arată o lipsă totală de planificare din partea Uniunii Europene în ceea ce privește costurile de împrumut, chiar și pe termen scurt: din iunie 2021 până în iunie 2023, costurile de împrumut au crescut foarte mult, adică cu peste 3 %.

Pe de altă parte, informarea demonstrează că Uniunea Europeană a dat dovadă de o lipsă clară de fiabilitate pe piețele financiare ca emitent pe scară largă, deoarece Comisia Europeană a anunțat intenția de a emite obligațiuni cu mult peste ceea ce țările UE au solicitat ulterior pentru debursare. Mai puțin de jumătate dintre statele membre, și anume treisprezece din totalul de douăzeci și șapte, au solicitat împrumuturi prin intermediul facilității comune de împrumut a UE.

În termeni absoluți, Uniunea Europeană intenționează să împrumute aproximativ 421 de miliarde de euro înainte de sfârșitul anului 2026 pentru a finanța sprijinul nerambursabil acordat statelor membre ale UE. Prin urmare, atât dobânda, cât și principalul acestei datorii vor trebui să fie acoperite de la bugetul UE, de acum până în 2058, când datoria trebuie rambursată integral.

Informarea sugerează că ratele dobânzilor vor rămâne relativ stabile până la sfârșitul anului 2030, după care ar putea scădea lent și s-ar putea stabiliza sub 2% pe termen lung. Cu toate acestea, există o probabilitate de 50% ca rata dobânzii să ajungă la 3,4% în 2058, caz în care costurile de finanțare ale NGEU aproape că s-ar dubla în ceea ce privește previziunile legate de discuțiile actuale privind creșterea bugetului UE.

Mai rău decât atât, pentru a garanta o probabilitate de 90 % în ceea ce privește valoarea costurilor de împrumut ale UE pe termen lung, până în 2058, documentul de informare sugerează o rată maximă a dobânzii de 6,2 %, ceea ce ar însemna mai mult decât triplarea discuțiilor actuale privind bugetul UE.

Ceea ce pare clar este că va exista o creștere puternică a costurilor anuale ale dobânzilor cel puțin în următorii zece ani. Într-un scenariu moderat, costurile anuale și totale ale dobânzilor preconizate suportate de UE în 2058 s-ar ridica la 221,8 EUR, adică peste jumătate din capitalul împrumutat de UE pentru a finanța sprijinul nerambursabil acordat statelor membre ale UE.

Situația ar arăta și mai rău în cel mai pesimist scenariu, în care costurile totale cu dobânzile ar putea ajunge la 410,2 miliarde de euro, adică abia 100% din capital sau dublul fondurilor împrumutate de UE pentru a finanța subvențiile statelor membre.

În total, informarea sugerează că, cel mai probabil, între 582 și 715 miliarde de euro vor trebui cheltuite între 2023 și 2058 de către bugetul UE pentru a plăti dobânzile și pentru a rambursa datoria pentru sprijinul nerambursabil acordat statelor membre în cadrul PNUE. Din acest fapt, rezultă în mod necesar două alternative: fie reducerea fondurilor pentru alte priorități ale UE, fie extinderea bugetului Uniunii.

Cea de-a doua alternativă implică și mai multe neclarități: cum ar fi finanțată această extindere? Comisia Von der Leyen a propus, pe lângă polemica schemă de comercializare a certificatelor de emisii de dioxid de carbon și mecanismul de ajustare la frontiera de carbon, o taxă temporară [?] pe profiturile companiilor.

Dar rămâne de văzut de ce companiile și acționarii acestora ar trebui să plătească pentru imprudența Uniunii. În plus, informarea avertizează că sistemul de comercializare a certificatelor de emisii trebuie deja să finanțeze alte fonduri ale UE, astfel încât suma care ar putea fi utilizată pentru a plăti datoria NGEU ar fi redusă substanțial.

Având în vedere aceste slăbiciuni evidente, nu este de mirare că unele guverne naționale privesc întregul context cu un puternic scepticism.

Sursa imaginii: The Spectator