Subscribe
În timpul președinției belgiene, Consiliul Uniunii Europene a publicat un raport intitulat „Mobilitatea echitabilă în UE și rolul Autorității Europene a Muncii”.
În principiu, Autoritatea Europeană a Muncii sau ELA, înființată în 2017, este investită cu competențe reduse în ceea ce privește mobilitatea lucrătorilor în interiorul UE (așa numiții lucrători detașați). Autoritatea contribuie la asigurarea faptului că mobilitatea acestor lucrători în UE respectă statul de drept. Pe de altă parte, ELA consolidează, de asemenea, cooperarea între autoritățile relevante din statele membre și alte părți interesate în combaterea muncii nedeclarate.
Textul se întinde pe mai mult de o sută de pagini pentru a analiza diversele elemente din cadrul mandatului ELA și pentru a confirma dacă acestea sunt executate în mod eficient, făcând unele recomandări acolo unde este necesar.
Din păcate, raportul nu oferă date cantitative, ci se bazează exclusiv pe un sondaj care conduce la o serie de argumente și afirmații calitative.
La final, în secțiunea corespunzătoare dedicată concluziilor, textul afirmă că problema resortisanților țărilor terțe pare a fi cea mai presantă pentru Uniune în starea actuală a lucrurilor. Executivul belgian apără o presupusă nevoie a Uniunii de a atrage imigranți din afara UE pentru a menține funcționarea pieței muncii și a economiei. Din nou, nu există niciun suport faptic pentru acest aspect, atât de des adus în discuție în cercurile Uniunii.
Pornind de la această ipoteză, raportul sugerează extinderea domeniului de aplicare al ELA nu numai la lucrătorii detașați din UE, ci și la resortisanții din afara UE care caută un loc de muncă în Uniune. Logica este simplă: Dacă noua mobilitate în masă care provine din afara granițelor europene este atât de importantă, de ce să nu beneficiem de expertiza ELA în ceea ce privește mobilitatea echitabilă în interiorul UE pentru a asigura o garanție similară pentru lucrătorii care provin din țări terțe?
În plus, detașarea cetățenilor din afara UE în Uniune se bazează, în cea mai mare parte, din punct de vedere juridic, pe cauza Van der Elst (hotărârea Curții Europene de Justiție din 9 august 1994). Aceasta este folosită de guvernul belgian pentru a propune luarea în considerare a unei viitoare directive care ar lua în considerare aspecte precum dreptul lucrătorilor detașați din afara UE de a rămâne în Uniune pentru o perioadă de timp după ce detașarea lor s-a încheiat sau de a-și schimba angajatorul în acest caz, precum și de a oferi asistență resortisanților din țări terțe detașați, de exemplu informându-i în mod eficient cu privire la drepturile și obligațiile lor care se aplică în statul membru de detașare.
Deși raportul nu spune acest lucru, este clar că propunerea de directivă ar fi ocazia servită pe tava de argint pentru ca centraliștii să acorde competențe suplimentare ELA privind imigrația din țările terțe, furând astfel suveranitatea frontierelor statelor membre.
Astfel, conceptul de mobilitate transfrontalieră ar fi folosit de autoritățile de la Bruxelles pentru a începe să controleze accesul resortisanților țărilor terțe în Uniune. În plus, o extindere a acestei chestiuni ar deschide calea integrării securității sociale, un alt domeniu păstrat până în prezent de guvernele naționale.
Dar extinderea controlului birocraților Uniunii, care nu trebuie să dea socoteală, asupra ambelor domenii, imigrație și securitate socială, intră în conflict cu dreptul primar al UE. Articolul 179 alineatul (5) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene proclamă dreptul statelor membre de a stabili volumul admiterii pe teritoriul lor a resortisanților țărilor terțe care vin din țări terțe pentru a căuta un loc de muncă, în timp ce articolul 153 alineatul (1) oferă Uniunii doar o competență de sprijin în materie de securitate socială și protecție socială a lucrătorilor.
Acesta este un motiv în plus pentru conservatorii europeni să se opună unei extinderi a puterilor UE prin modificarea tratatelor. Dimpotrivă, reforma acesteia ar trebui să meargă mai degrabă în direcția opusă: aceea de a clarifica și de a recupera prea mult teren deja cedat Comisiei Europene.