Moralitatea pieței

Jurnal european: Zagreb, aprilie 2024

Zagreb este unul dintre numeroasele orașe habsburgice pitorești din Europa Centrală, care au o istorie lungă și uneori chinuită, dar întotdeauna interesantă. Am fost acolo în urmă cu doi ani, așa cum am descris aici. Pe 24 aprilie 2024, m-am aflat din nou acolo, la o conferință organizată în comun de Școala de Economie și Management din Zagreb și de Centrul Economic Austriac. Întrucât sunt filosof politic de formație, mi s-a cerut să discut despre moralitatea pieței. Mi-am început discursul subliniind că argumentele în favoarea comerțului sunt relativ simple și directe. Eu am un măr, iar eu am nevoie de o portocală. Tu ai o portocală, iar tu ai nevoie de un măr. Amândurora ne este mai bine dacă schimbăm mărul cu portocala. Facem schimburi comerciale doar dacă este în beneficiul nostru reciproc. Nu este vorba de nicio constrângere. Dar argumentele în favoarea drepturilor de proprietate privată par a fi mai dificile. Cum am ajuns eu să am mărul meu și tu portocala ta, în primul rând?

Justificări pentru drepturile de proprietate privată

Filosoful englez John Locke a oferit un răspuns în lucrarea sa
Al doilea tratat de guvernare civilă
în 1689. În esență, era vorba de faptul că puteai să-ți însușești bunuri – ceea ce însemna un drept de a-i exclude pe alții de la utilizarea lor – dacă nu le făceai altora o situație mai proastă prin această însușire; și nu le făceai neapărat o situație mai proastă, deoarece imensa creștere a productivității determinată de drepturile de proprietate privată făcea mai mult decât să compenseze oportunitatea pierdută prin însușirea ta. Argumentul lui Locke a fost rafinat și întărit de filosoful american Robert Nozick în strălucitoarea sa lucrare Anarchy, State, and Utopia. Filozoful scoțian David Hume a susținut însă că nu este necesar să se justifice drepturile de proprietate privată în modul în care a făcut-o Locke. Ceea ce era necesar era doar absența unor cereri reconvenționale legitime. Filozoful canadian Jan Narvesen a argumentat în mod plauzibil cam în același sens.

Atât Locke, cât și Hume prezintă argumente convingătoare pentru pozițiile lor. Dar, lăsând la o parte problema însușirii inițiale, argumentele în favoarea drepturilor de proprietate privată sunt cu siguranță puternice. Astfel de drepturi aduc atât prosperitate, cât și pace. Ele aduc prosperitate, pentru că aveți mai multă grijă de ceea ce vă aparține decât de ceea ce aparține altora. Veți planta meri și portocali în grădina proprie, dar nu și în cea comună. Dreptul de proprietate asupra bunurilor vă permite, de asemenea, să le schimbați în beneficiul reciproc al tuturor. În plus, aceste drepturi de proprietate vă permit să vă planificați viitorul, de exemplu să investiți în inovații. În al doilea rând, drepturile de proprietate privată aduc pace, deoarece nu trebuie să vă certați cu alții în legătură cu utilizarea resurselor. Tu iei decizii cu privire la resursele tale, iar alții iau decizii cu privire la resursele lor. Gardurile bune fac vecinii buni.

Argumentul identității

Proprietatea privată este însă doar unul dintre cei patru piloni ai societății libere, alături de comerțul liber, guvernul limitat și respectul pentru tradiții. Care este filozofia societății libere? Cum poate fi justificată? În prelegerea mea, am subliniat că cele mai frecvente două justificări ale societății libere sunt utilitarismul și dreptul natural. De una singură, cred că niciuna dintre aceste două justificări nu ar fi suficientă, deși poate că în combinație ar putea face acest lucru, așa cum a făcut filosoful englez H. L. A. Hart. a susținut într-un eseu celebru, „Conținutul minim al dreptului natural”. A existat însă o a treia modalitate de abordare a problemei, expusă de filosoful englez Michael Oakeshott. Pe scurt, nu avem nevoie de nicio justificare a societății libere, pentru că, în timp, am ajuns să acceptăm și să ne asumăm o anumită identitate, aceea de indivizi cu voința și capacitatea de a alege pentru ei înșiși. Ceea ce am numit liberalism conservator poate fi descris cel mai bine ca fiind conștiința de sine a societății libere, articularea unei practici care a devenit a doua noastră natură. Cea mai clară expunere a acestei poziții se găsește în eseul lui Oakeshott, „The Masses in Representative Democracy”, unde explică și opoziția oamenilor de masă față de societatea liberă. Sunt acei oameni cărora le lipsește voința și capacitatea de a face alegeri pentru ei înșiși și, prin urmare, se retrag în grupuri cu scopuri prestabilite: un om de masă se înrolează într-o armată, mărșăluind sub ordine, sau se alătură unei asociații care face majoritatea sau toate alegerile pentru el. Îi este frică de el însuși ca individ, refuză să fie el însuși.

Argumentul lui Oakeshott din identitate poate fi descris în termeni metafizici. Istoria umanității este istoria libertății în sensul că spiritul lumii, Weltgeist, al lui Hegel, a devenit treptat conștient de sine. Mai întâi a fost libertatea unui singur om, despotul, apoi libertatea unora, elita, și în cele din urmă libertatea tuturor, într-o democrație liberală. Dar libertatea tuturor necesită reguli care să permită indivizilor diferiți să conviețuiască pașnic, iar aceste reguli, spune Oakeshott, trebuie să fie fără scop, deși cu siguranță nu sunt inutile. Legea ar trebui să fie un arbitru, nu un jucător. Ar trebui să le spună oamenilor cum să facă lucrurile, nu ce lucruri să facă. Extinderea treptată a libertății a fost ideea pe care filosoful american Francis Fukuyama a folosit-o atunci când a imaginat „sfârșitul istoriei”, în care spiritul occidental a devenit spiritul mondial. Dar greșeala lui Fukuyama a fost să creadă că toate națiunile sunt pe drumul spre libertate. Unele națiuni s-au retras în schimb în servitute, de exemplu rușii care, cu câteva excepții onorabile, par să se teamă de libertate. Dar, în principiu, Fukuyama are dreptate: Toată lumea este aptă pentru libertate, deși poate dura mult timp până să dobândească voința și capacitatea de a o exercita.