Subscribe
Dacă există un termen care a marcat politica europeană în ultimii cinci ani, acesta este Green Deal. Green Deal-ul european își are originea într-o comunicare a Comisiei Europene din noiembrie 2019. Într-adevăr, Ursula Von der Leyen se referise deja la voința sa – și, într-o anumită măsură, la conținutul său previzibil – în discursul său de „constituire” după prima sa numire ca președinte al Comisiei. Tranzacția ecologică europeană a fost prezentată în zeci de comunicări referitoare la agricultură, creșterea animalelor, industrie, energie și transporturi. Practic, niciun sector de activitate economică nu a fost lăsat neafectat. Comunicările au fost urmate de proiecte de directive și regulamente. Unii au văzut în Green Deal european tranziția necesară a economiei europene de la cărbune și combustibili fosili la energii regenerabile alternative; de la producție la durabilitate. Pentru alții, Green Deal european nu a fost altceva decât punerea în aplicare sistematică a principiilor, obiectivelor și țintelor care alcătuiesc Obiectivele de dezvoltare durabilă; un plan macabru pentru transformarea economiei noastre: de la ocuparea forței de muncă la șomaj; de la industrie la relocalizare; de la sectorul primar la importuri masive. Adevărul este că sfârșitul ultimei legislaturi și o mare parte din discursul politic din cadrul alegerilor europene au gravitat în jurul pactului verde și al consecințelor acestuia. Daunele incontestabile suferite de agricultorii și crescătorii de animale europeni – supuși unor standarde riguroase de sănătate și de mediu – forțați să concureze în condiții neloiale cu țări în care astfel de standarde nu sunt necesare, sau scăderea producției de automobile într-o tranziție eșuată către vehiculele electrice sunt poate cele mai critice două puncte.
Prima parte a anului 2024 a fost marcată de demonstrații, mitinguri și acțiuni de tot felul ale sectorului primar din întreaga Europă. Iar în a doua parte, închideri de fabrici de automobile și anunțuri de concedieri în masă în industrie. Fără îndoială, cei mai critici la adresa pactului verde european par să câștige.
În această săptămână, în Parlamentul European – care a avut ultima sa sesiune plenară – pactul verde european a fost din nou pe masă. Teresa Ribera a apărut în calitate de vicepreședinte pentru tranziție corectă și curată și competitivitate într-o dezbatere care a gravitat în jurul competitivității economiei europene și a impactului textelor legislative deja aprobate. Nicola Procaccini, eurodeputat italian din partea Fratelli, a acționat ca maestru de ceremonii. Teresa Ribera a dezamăgit. Desigur, ea nu i-a dezamăgit pe cei care o cunoșteau deja, și anume deputații europeni spanioli. Ea a fost prezentată așa cum este de fapt: o fanatică a schimbărilor climatice; mai puțin preocupată de viitorul lucrătorilor, familiilor și întreprinderilor europene decât de îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Urgența prezentării unui raport complet privind impactul pe care normele acordului ecologic îl au asupra economiei europene a fost copleșitoare. Partidul Popular European, care a fost principala forță motrice din spatele Green Deal în legislatura trecută, pare să dea înapoi, având în vedere rezultatele sale electorale la ultimele alegeri din Republica Cehă, Austria sau România; și s-a aliniat grupului de conservatori și reformiști, patrioți și suveraniști, foarte critici la adresa lui Von der Leyen.
Un astfel de raport sau rapoarte de impact nu pot fi realizate doar prin evaluarea modului în care acestea au afectat mediul, ci și prin evaluarea efectelor lor asupra ocupării forței de muncă, productivității întreprinderilor, competitivității pe piețele internaționale și performanței sau profitului întreprinderilor. Orice tranziție care duce la o pierdere de bogăție în Europa ar trebui, în mod logic, să fie eliminată. Brazilia, India, Turcia, China sau Statele Unite joacă acest joc, iar Europa nu poate fi lăsată deoparte. S-ar putea să mă înșel, dar lucrurile se schimbă. Și foarte repede. Cel puțin în Parlamentul European și, posibil, în următorul ciclu de un an sau doi, și în Consiliu. Comisia von der Leyen II nu-și va putea impune toate proiectele ca în legislatura trecută, iar „ambițiile” unor fanatici precum Ribera vor fi lăsate deoparte.