Subscribe
Acest aprilie 2024 va rămâne în istoria scurtă a Uniunii Europene. În cele din urmă, Parlamentul European, în urma acordului cu Consiliul Uniunii, a supus așa-numitul Pact privind azilul și imigrația dezbaterii și votului în plen. Este un pachet de până la nouă reforme legislative, de la reforma și actualizarea bazelor de date cu amprente digitale ale solicitanților de azil și imigranților ilegali (EURODAC) la o directivă care reglementează condițiile de primire a solicitanților de protecție internațională. . .
Până în ultimul moment, presa de la Bruxelles, sub presiunea ONG-urilor, asociațiilor și organizațiilor legate de imigrație, a promovat zvonul că Parlamentul European nu va aproba Pactul, deja aprobat de Consiliu. A fost, fără îndoială, problema săptămânii, a lunii și a anului și, împreună cu dezastruosul Pact verde, care a devastat sectorul agricol și zootehnic în multe țări, problema legislaturii.
Stânga radicală, ca de obicei, nu a știut cum să abordeze noul pact și a făcut o scenă în plenul de la Bruxelles, chiar în momentul în care deputații tocmai votaseră în favoarea primului text. În acel moment, a fost clar pentru toată lumea că textele supuse la vot urmau să fie adoptate. După câteva minute de strigăte și spectacol ridicol, votul a continuat.
Regulamentele și directivele vor fi aprobate în totalitate; cu o diferență mai mare sau mai mică de voturi; dar nu au existat semne speciale de bucurie, pentru că Pactul în ansamblul său îi lasă pe toți nemulțumiți. Stânga europeană cea mai radicală – parte a grupului socialist, Stânga, Verzii – a clamat împotriva reformei regulamentului Eurodac și împotriva normelor privind noua procedură de control la frontieră și de verificare a identității migranților și a solicitanților de azil. Ei erau convinși că pot bloca situația sau, după caz, pot consolida Marea Coaliție împotriva clasei de mijloc și a clasei populare pe care au construit-o cu liberalii și o parte substanțială a Partidului Popular European în această legislatură. Ei erau convinși că teza lor de uși deschise, documente pentru toți și că problema imigrației ilegale este poliția de frontieră urma să triumfe. Fețele lor de amăgire și furie erau evidente. Dar nici în partea dreaptă a Parlamentului nu a existat bucurie, deoarece impunerea solidarității obligatorii cu relocările migranților, care încalcă în mod clar suveranitatea națională, reprezintă o linie roșie – sau neagră – pentru multe delegații naționale.
Dar adevărul este că strada a învins din nou. Apropierea alegerilor europene – și presiunea exercitată de partidele conservatoare, patriotice, identitare și suveraniste, care au făcut din controlul frontierelor și lupta împotriva imigrației ilegale principalul lor stindard -; insecuritatea crescândă din orașele europene; și faptul că problema imigrației sparge schema „dreapta-stânga”, deoarece este influențată și de faptul că o țară este sau nu este o țară de frontieră, adică o țară ale cărei granițe sunt frontiera externă a Europei. Astfel, din Spania până în Finlanda, trecând prin Italia, Grecia, Ungaria, România, Polonia, Franța, există nenumărate state membre în care procesele de imigrație forțată sunt trăite cu o intensitate deosebită, deoarece acestea constituie rute mai mult sau mai puțin permanente de intrare masivă și necontrolată a imigranților ilegali și a solicitanților de azil.
De ce insuficient și dezamăgitor? În principal pentru că cea mai importantă și decisivă reformă pentru a asigura un control eficient al imigrației, reforma Directivei privind returnarea, a fost scoasă din „pachetul privind azilul” încă de la început, deoarece negocierile sunt în impas, iar Comisia nu a fost în măsură să ofere o propunere adecvată.
În orice caz, măsurile care au capacitatea de a promova returnările – mai degrabă decât procedurile interne – sunt acordurile cu țările terțe, iar acestea fie nu merg mai departe, fie din cauza incapacității Comisiei, fie din cauza lipsei de voință politică a guvernelor naționale implicate, ca în cazul Marocului și al Spaniei; spre deosebire, de exemplu, de Italia cu Meloni, care promovează acorduri cu Tunisia, Egipt sau Albania pentru a facilita returnările, pentru controlul imigrației sau chiar pentru a căuta o soluție mai mult sau mai puțin viabilă la blocajul masiv și dezordonat al imigrației.
Dacă doriți, deoarece aceasta este, fără îndoială, chestiunea cheie din acest an, voi continua să vă spun pe scurt în ce constă acest Pact privind azilul și imigrația; care măsuri par a priori bune și care nu. Desigur, ținând cont de opinia majoritară a europenilor, care cer politicienilor măsuri eficiente pentru a pune ordine în decenii de haos și lipsă de control.