Subscribe
Continuând cu expunerea mai mult sau mai puțin detaliată a Pactului privind azilul și imigrația aprobat în Parlamentul European la 10 aprilie 2024, se cuvine acum să ne referim la probabil cel mai important joc din întregul pachet, alături de Eurodac, la care m-am referit deja într-o publicație anterioară: Regulamentul privind gestionarea azilului și imigrației.
Partea centrală a acestui regulament și principala sa schimbare față de sistemul actual – binecunoscutul, criticatul și respinsul sistem de la Dublin – constă într-un sistem obligatoriu de „solidaritate”, care nu va consta neapărat în relocări, adică un sistem în care singurul „mijloc de solidaritate” nu este relocarea obligatorie impusă de Bruxelles, ci în care statele membre pot opta și pentru contribuții financiare, ca substitut al relocării.
Prin urmare, sistemul continuă să sufere de același păcat originar, și anume de a accepta că Europa, statele membre, sunt obligate să își asume ca proprie datoria de a-i accepta pe cei care, poate, nu au intrat în granițele lor și nici nu ar fi făcut-o vreodată… . . că statele membre sunt condamnate să-și asume un anumit număr – și în creștere – de intrări ilegale mascate ca solicitanți de azil frauduloși. Pentru a încerca să se asigure că țări precum Ungaria, Polonia – dar poate și Cehia și, de ce nu, Finlanda sau Suedia, care suferă deja cu o gravitate extraordinară de pe urma efectelor deceniilor de politici permisive – nu blochează complet sistemul, von der Leyen a propus un astfel de sistem de plăți de substituție. Dacă nu vreți „solicitanți de azil”, plătiți.
Într-adevăr, modelul răspunde viziunii mercantiliste și materialiste a imigrației. La fel cum susținătorii ușilor deschise, după ce invocă drepturile fundamentale, folosesc motivul economic, adică este nevoie de forță de muncă ieftină, Von der Leyen îl folosește ca o modalitate de a evita conflictul social. Am stabilit un preț.
Calcularea contribuțiilor se face pe baza PIB-ului și a populației, fiecare dintre acestea reprezentând 50%. Anual, textul prevede că contribuția minimă a tuturor statelor membre ar trebui să fie de 30 000 de persoane și 600 de milioane de euro; deși un procent din aceste contribuții va fi rezervat pentru căutare și salvare pe mare, deoarece statele membre consideră că, în îndeplinirea obligațiilor existente în temeiul dreptului maritim, ar trebui să existe locuri pentru acest lucru.
Nu există nicio îndoială că Italia a fost statul care a dat pulsul acestui model de solidaritate obligatorie și de relocare voluntară, cu scopul, în opinia mea, de a implica celelalte state membre în apărarea, protecția și conservarea frontierei… … . Europa de Sud. Criticii sistemului, din rândul partidelor conservatoare și patriotice, subliniază că acest sistem de gestionare, ca și cel anterior, are ca efect încurajarea imigrației ilegale și, mai ales, că reprezintă o cedare inacceptabilă a suveranității naționale, mai ales când deschide ușa Comisiei Europene pentru a extinde cotele anuale de admitere.
O altă modificare în ceea ce privește Dublin, care nu va fi pe placul delegațiilor țărilor nordice, indiferent de grupul din care fac parte – cu excepția apatrizilor de stânga și de dreapta, dintre care există câțiva la Bruxelles – sunt noile criterii adăugate pentru a determina responsabilitatea pentru examinarea cererilor de azil. În timp ce Dublin a acordat prioritate țării de intrare, acest nou regulament include noi prevederi pentru reîntregirea familiei, pe lângă părinți și copii, atribuind responsabilitatea sau competența în materie de azil țării de primire; adăugând noi criterii, cum ar fi diplomele obținute în acel stat sau un anumit tip de relație cu acesta ca modalitate de atribuire a competenței.
Lăsând la o parte ideologia sau convingerile, este evident că aceasta este o reformă lipsită de ambiție, care nu ia în considerare în mod corespunzător dimensiunea externă. Numai prin acorduri cu țările terțe, care să garanteze că acestea își primesc resortisanții a căror expulzare este ordonată și să proceseze cererile de azil în aceste țări, vom putea combate eficient imigrația ilegală.
Atâta timp cât nu asigurăm un succes și o eficacitate de 100% a deportărilor – ceea ce, dacă nu este imposibil, este departe de a fi realizat – este incontestabil că obiectivul principal trebuie să fie împiedicarea intrării acestora pe teritoriul european; pentru că, odată ajunși în Europa, dacă nu se garantează returnarea, problema este deja înăuntru.