Premierul armean Pashinyan se întâlnește cu lideri occidentali la Bruxelles

Nu se aude prea des în mass-media despre această regiune în pericol din Caucaz, în prezent, atenția fiind concentrată pe Ucraina și Israel. Adevărul este, totuși, că Caucazul a fost implicat în conflicte armate și instabilitate de când cele trei țări din această regiune (Armenia, Azerbaidjan și Georgia) și-au câștigat independența față de Uniunea Sovietică în 1991.

Una dintre națiunile care a fost cel mai mult afectată, mai ales în ultimii ani, este vechea națiune Armenia, o națiune mică, dar care este un bastion al creștinismului în Caucaz, una dintre primele națiuni creștine din lume și care, deși are o populație de numai 2,8 milioane de oameni în interiorul granițelor sale, are o diasporă de peste 7 milioane de oameni în întreaga lume. Cu toate acestea, a suferit, de asemenea, consecințele brutale ale faptului că se află într-o regiune care a fost scena centrală a confruntărilor și rivalităților dintre imperii, cum ar fi Imperiul Rus, Imperiul Otoman și Imperiul Persan, care, timp de secole, au concurat pentru hegemonie în regiune.

Armenii și-au pierdut statutul de națiune în secolul al XIV-lea și l-au redobândit doar pentru scurt timp în 1918, pentru a fi apoi absorbiți de URSS în 1920. În această perioadă de la începutul secolului al XX-lea, armenii au trăit și unul dintre cele mai traumatizante evenimente din istoria lor, și anume genocidul armean comis de Imperiul Otoman, dominat de musulmani, între 1915-1917, care ar fi putut face până la 1,5 milioane de victime.

O altă provocare majoră cu care armenii au trebuit să se confrunte este vecinul lor, Azerbaidjan, un stat musulman mult mai mare, mai populat și mai bogat în resurse, dar care nu are vechimea națională și culturală pe care o are Armenia. Expansionismul teritorial al Azerbaidjanului a dus la conflicte etnice intense, care au atins punctul culminant la începutul anilor 1900, când Armenia și Azerbaidjanul au obținut prima dată independența, din nou în anii 1990, când URSS s-a prăbușit și ambele state și-au recăpătat independența, și apoi sporadic în anii 2000, cu vârfuri notabile în anii 2020.

O mare parte a conflictului s-a axat pe Nagorno-Karabah (Artsakh în armeană), o mică regiune muntoasă care este o enclavă etnic-armeană, complet înconjurată de Azerbaidjan și recunoscută la nivel internațional ca făcând parte din granițele internaționale suverane ale statului azer. Uniunea Sovietică, care era expertă în „dezbină și cucerește” și în manipularea cinică a frontierelor etnice, a decis în 1921 să facă din Nagorno-Karabah o regiune autonomă în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Azere, o situație care a fost puternic contestată de populația de etnie armeană din regiune și care a dus la o puternică discriminare și represiune împotriva armenilor și a culturii lor în perioada sovietică.

Deși conflictul etnic la scară largă a fost ținut la distanță în perioada sovietică, prăbușirea URSS în anii 1990 și vidul de putere care a urmat au dus la o explozie a conflictului etnic între Armenia și Azerbaidjan. Mai exact, primul război din Nagorno-Karabah (1988-1994) a izbucnit în timpul prăbușirii URSS, când, în timp ce Azerbaidjanul se îndrepta spre declararea independenței, Nagorno-Karabah a încercat să se desprindă de Azerbaidjan și să se unească cu Armenia. În 1994 a fost semnată o încetare a focului, ceea ce a dus la independența de facto a Nagorno-Karabahului ca Republica Artsakh, deși cu legături strânse cu Armenia. Al doilea război din Nagorno-Karabah a izbucnit în 2020, când Azerbaidjanul a invadat Artsakh. De data aceasta, însă, raportul de forțe dintre Armenia și Azerbaidjan s-a schimbat în mod substanțial, iar războiul a dus la preluarea de către Azerbaidjan a controlului asupra unei mari părți din teritoriile din Artsakh. Încetarea focului semnată în 2020 nu a dus la o pace durabilă, Azerbaidjanul impunând o blocadă Armeniei în 2022 și lansând o nouă invazie în 2023.

Acest al treilea război s-a încheiat cu ocuparea azeră a Artsakhului, cu dizolvarea acestui stat și cu un exod în masă al armenilor din patria lor istorică. În plus, au avut loc ciocniri la frontieră între Azerbaidjan și Armenia propriu-zisă, iar Azerbaidjanul a ocupat numeroase sate armenești de frontieră. În plus, există temeri că Azerbaidjanul ar putea să pună ochii pe teritoriul Armeniei propriu-zise. O parte din aceasta răspunde unor chestiuni interne, precum și naționalismului azer și pan-turc, deoarece dictatorul naționalist azer Aliyev, omul forte al Azerbaidjanului, ar putea încerca să creeze un coridor terestru între partea continentală a Azerbaidjanului și exclava azeră Nakhchivan, care este izolată de restul Azerbaidjanului de provincia armeană Syunik. Acest lucru, la rândul său, ar permite crearea unui coridor pan-turc, îndeplinind ambițiile naționaliste pan-turce ale liderului azer Aliyev și ale aliatului său turc Erdogan, prin conectarea Azerbaidjanului (și a celorlalte state turcești din Asia Centrală) cu Turcia.

Un alt motiv important pentru beligeranța Azerbaidjanului este contextul geopolitic volatil și rețeaua complexă de interese economice și politice din Caucaz. În primul rând, invazia brutală a Rusiei în Ucraina a destabilizat Caucazul, distragând atenția Rusiei de la ceea ce a fost istoric curtea sa din spate și creând o fereastră de oportunitate favorabilă pentru hegemonii regionale aspirante, cum ar fi Turcia, care și-a sprijinit ambițiile teritoriale ale aliaților săi azeri de a crea un „Azerbaidjan Mare”, în timp ce ea însăși încearcă să construiască un fel de „Imperiu turc”. În cele din urmă, eforturile imperialiste ale Rusiei în Ucraina au încurajat alți imperialiști și revizioniști teritoriali, precum Aliyev din Azerbaidjan.

În același timp, povara impusă Rusiei de războiul din Ucraina a împiedicat Rusia să își îndeplinească angajamentul față de aliatul său tradițional, Armenia. Armenia a fost strâns aliată cu Rusia încă de la prăbușirea URSS și a fost membră a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), care a fost, ca să spunem așa, omologul NATO în spațiul post-sovietic. Cu toate acestea, relațiile dintre Armenia și Rusia s-au deteriorat după conflictul cu Azerbaidjanul, deoarece națiunea Armenia, aflată în dificultate, a acuzat Rusia că nu a reușit să își apere teritoriul de ghearele Azerbaidjanului. În acest context, Armenia și-a înghețat participarea la OTSC și s-a orientat spre Occident în căutarea de aliați împotriva Azerbaidjanului.

Cu toate acestea, asistența din partea Occidentului pentru această națiune creștină nu a fost oferită, din cauza complexității geopolitice. A existat un angajament retoric din partea Occidentului de a apăra suveranitatea și integritatea teritorială a Armeniei. Săptămâna trecută, președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politica de securitate, Josep Borrell, și secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, s-au întâlnit la Bruxelles cu prim-ministrul armean Nikol Pashinyan. Von der Leyen și-a reiterat „promisiunea de a sta umăr la umăr cu Armenia”, a declarat că „UE și Armenia sunt din ce în ce mai apropiate în ceea ce privește valorile și interesele” și că următorul pas este „o nouă și ambițioasă agendă de parteneriat între Uniunea Europeană și Armenia”. Șeful UE a făcut, de asemenea, o referire la „situația dificilă a armenilor din Karabah care au fost strămutați”. La rândul lor, SUA au organizat exerciții militare comune în Armenia în septembrie, ca o demonstrație de forță.

Cu toate acestea, realitatea este că Occidentul este de fapt constrâns și, probabil, ținut ostatic de Azerbaidjan din cauza intereselor economice. Deși Armenia este o națiune creștină bogată din punct de vedere cultural care, din punct de vedere al valorilor, face parte din familia occidentală, este săracă în resurse și relativ slabă. Dimpotrivă, Azerbaidjanul este bogat în resurse și are o armată puternică, susținută de Turcia și Israel. Acest lucru este deosebit de important, deoarece UE a devenit din ce în ce mai dependentă de Azerbaidjan în ceea ce privește gazele naturale, în special de la invazia rusă în Ucraina și de la întreruperea importurilor din Rusia.

Într-adevăr, exporturile de gaze ale Azerbaidjanului către UE au crescut în 2022, de la 19 miliarde de metri cubi în 2021 la 22,3 miliarde de metri cubi în 2022 (de altfel, UE și Azerbaidjanul au semnat un acord preliminar în 2022 pentru dublarea fluxurilor de gaze până în 2027). Acest lucru are implicații geopolitice profunde pentru Europa, deoarece această dependență energetică limitează autonomia UE în materie de politică externă și o transformă într-un ostatic al Azerbaidjanului. Prin urmare, este imperativ ca UE să își regândească strategia geopolitică și să evalueze dacă este dispusă să abandoneze o națiune creștină în fața expansionismului imperialist al Azerbaidjanului, nu numai din cauza a ceea ce ar implica acest lucru din punct de vedere moral, ci și pentru că ar crea încă un precedent de revizionism teritorial necontrolat și ce ar putea însemna acest lucru pentru alte națiuni care sunt amenințate de vecini expansioniști (de exemplu, Moldova, Polonia, Georgia și statele baltice din Europa).