PRIMATUL DREPTULUI GERMAN ASUPRA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE (I)

1. Introducere:

Pretinsul principiu al supremației dreptului Uniunii Europene asupra tuturor legilor statelor sale membre are următorul conținut: În caz de contradicție între o dispoziție națională și un instrument obligatoriu al UE, indiferent dacă este vorba de un regulament, o directivă sau o decizie, acestea din urmă vor prevala.

Acest principiu, inventat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia Costa/ENEL din 1964, a fost recent pus sub semnul întrebării de Curtea Constituțională Federală Germană în hotărârea Weiss din 5 mai 2020.

Nu ne vom adânci în faptele care stau la baza acestei hotărâri, deoarece le-am discutat deja într-un articol anterior, ci vom analiza mai degrabă raționamentul juridic conceput de Curtea din Karlsruhe. Ne vom ocupa în special de măsura în care acesta consideră că principiul primatului este valabil și, în caz afirmativ, care ar fi domeniul de aplicare al acestuia pentru un stat membru precum Germania.

2. Afirmații preliminare privind supremația națională:

Deja în prima lor declarație juridică privind admisibilitatea contestației constituționale, cei opt magistrați germani amintesc că au competența de a verifica dacă autoritățile din țara lor„respectă limitele impuse de Constituție în ceea ce privește apartenența Germaniei la Uniunea Europeană„.

Această trimitere la limitele impuse de Constituția unui stat membru cu privire la ceea ce presupune apartenența sa la Uniunea Europeană arată deja că dreptul acestuia din urmă nu operează cu întâietate față de primul; dimpotrivă, există o dispoziție națională – în acest caz, Constituția de la Bonn sau Grundgesetz (Legea fundamentală) din 1949 – care impune limite care operează în mod necesar, adică în primă instanță sau cu calitatea de primat, deci în numele dreptului național.

În a doua sa declarație juridică, Curtea Constituțională germană transmite un alt raționament privind principiul primatului, de data aceasta în legătură cu Banca Centrală a Republicii Federale, Banca Bundesbank sau Federal Bank: „(…) Bundesbank nu poate participa la acte ale instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene care implică acte ultra vires sau care încalcă identitatea constituțională garantată la articolul 79 alineatul (3) din Constituție„.

Cu alte cuvinte, nicio instituție germană, inclusiv Banca Centrală, nu poate efectua acte care încalcă această identitate constituțională națională, chiar dacă acestea au fost decise de entități aparținând Uniunii Europene în aplicarea dreptului Uniunii. Rezultă că o astfel de lege nu are niciun fel de întâietate față de o identitate constituțională națională, care, prin urmare, funcționează în primul rând sau cu întâietate.

3. Primatul dreptului german, așa cum a fost stabilit la nivel național:

Intrând acum în raționamentul juridic pe fond, Curtea Constituțională Federală dezvoltă o primă analiză a ceea ce implică dreptul de vot conferit germanilor la alegerea membrilor lor reprezentativi în Bundestag, camera inferioară a Republicii, înființată în 1949.

Judecătorii de la Karlsruhe afirmă că acest drept „nu se limitează la o legitimare formală a puterii în favoarea statului (federal). Dreptul cetățenilor la autodeterminare democratică se aplică, de asemenea, în contextul integrării europene. În cadrul domeniului de aplicare a articolului 23 alineatul (1) din Constituție, acesta protejează împotriva unui abuz manifest și semnificativ din punct de vedere structural al competențelor sale de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii Europene. De asemenea, conferă protecție atunci când actele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene depășesc limitele cuprinse în principiile proclamate la articolele 1 și 20 din Legea fundamentală, pe care articolul 79 alineatul (3) din Legea fundamentală le declară inviolabile.”

Ne interesează în special această ultimă frază, în legătură cu începutul argumentării. Dreptul de vot al germanilor la alegerea principalilor lor deputați naționali îi protejează împotriva actelor entităților Uniunii care ar putea contraveni dispozițiilor a două articole din Constituția lor, chiar dacă aceste acte ar putea fi valabile în temeiul dreptului Uniunii Europene.

Într-adevăr, prin cea de-a doua teză a paragrafului, Curtea Constituțională germană neagă faptul că integrarea europeană a Germaniei implică faptul că dreptul Uniunii ar trebui să prevaleze asupra„autodeterminării democratice” a cetățenilor germani, manifestată în primul rând prin dreptul lor de a alege membrii Bundestagului, dar care nu se limitează în mod formal la aceasta.

Acesta este un stâlp al hotărârii. Chiar și după integrarea Germaniei în Uniunea Europeană, corpul principal al puterii legislative reprezintă „autodeterminarea democratică” din partea cetățenilor săi; și nu în mod pur formal, ci și desfășurarea materială a competențelor sale, în esență dreptul național, se bucură de o preeminență semnificativă față de produsul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene.

Prin urmare, dreptul național manifestat ca lege care rezultă din acțiunea Bundestagului nu cedează neapărat în fața celei care provine de la entitățile europene. Astfel, conținutul pretinsului primat al dreptului european în temeiul Costa/ENEL este distrus, precum și toate consecințele jurisprudențiale și doctrinare ale acestuia la nivelul UE.

Chiar dacă entitățile europene nu ar abuza de atribuțiile lor, așa cum afirmă în mod explicit magistrații germani, există domenii ale dreptului național care au întâietate, așa cum a stabilit constituția națională.

Vom analiza, desigur, cele două precepte constituționale care creează o astfel de preponderență națională asupra sferei UE. Dar, mai presus de toate, cititorul trebuie să observe că acest primat al dreptului național este declarat de două instanțe naționale, și anume puterea constituantă germană a Republicii Federale exprimată în Legea fundamentală și jurisprudența constituțională declarată la Karlsruhe.

4. Primatul în favoarea unei părți semnificative a legislației naționale:

Atunci când Curtea Constituțională Federală Germană definește domeniile în care, chiar și în lipsa unui abuz din partea entităților UE, dreptul german se bucură de un statut de întâietate față de dreptul european, aceasta se referă la două precepte din Grundgesetz Bonn, și anume articolele 1 și 20.

Articolul 1 proclamă pe scurt respectul și protecția demnității umane și recunoașterea drepturilor omului care decurg din aceasta.

Implicațiile unei astfel de proclamații sunt, desigur, foarte relevante, deși nu pot fi dezvoltate mai departe aici. Cu toate acestea, este într-adevăr important de subliniat că, datorită celui de-al treilea paragraf al aceluiași articol, constituantul republican extinde la articolele 2-19 obligația de conduită în numele celor trei ramuri ale guvernului – legislativă, executivă și judiciară -, ceea ce implică, de fapt, întâietatea unei părți foarte importante a constituției germane asupra dreptului european.

Adică, cu privire la toate chestiunile care se referă la protecția sau dezvoltarea drepturilor fundamentale prevăzute în Legea fundamentală germană. Cititorul va înțelege ce presupune acest lucru din punct de vedere obiectiv (ne vom referi mai jos și la implicațiile sale subiective).

Atâta timp cât este vorba despre una dintre cele optsprezece dispoziții privind drepturile fundamentale enumerate în această primă secțiune a Legii fundamentale de la Bonn, națiunea germană poate invoca întâietatea dispozițiilor sale față de cele care provin de la instituțiile Uniunii Europene care se ocupă de aceleași subiecte.

Dezvoltarea liberă a personalității, a vieții și a integrității fizice; egalitatea; libertatea de credință, de conștiință, libertatea religioasă și ideologică, libertatea de cult și de participare la armată; libertatea de exprimare și libertatea presei, dreptul la onoare, libertatea educației; protecția căsătoriei și a familiei, dreptul și obligația de îngrijire și educație a copiilor; dreptul la întruniri pașnice; dreptul de asociere; secretul comunicațiilor; libertatea de circulație și de ședere; dreptul de a-și alege liber profesia; inviolabilitatea domiciliului; dreptul la proprietate și la moștenire; cetățenia și interzicerea extrădării; dreptul de azil; dreptul de petiționare; precum și toate chestiunile legate de reglementarea restricțiilor asupra acestor drepturi fundamentale – pentru fiecare dintre aceste aspecte, dreptul german are prioritate față de dreptul Uniunii Europene.

În ceea ce privește articolul 20, acesta descrie pe scurt fundamentele Republicii Federale Germania și dreptul la rezistență, care, prin urmare, prevalează, de asemenea, asupra oricăror instrumente juridice care provin de la Uniunea supranațională.

Acest lucru înseamnă, în primul rând, că caracterul federal, democratic și social al Republicii înființate în 1949 nu poate fi afectat de niciun instrument juridic al UE. Efectul asupra oricăruia dintre drepturile statelor federale, reglementarea oricăror elemente sau proceduri democratice, precum și amploarea extraordinară a sferei sociale, toate acestea pot fi considerate preponderente atunci când sunt reglementate la nivel național față de orice considerație europeană.

Dar nu am terminat încă cu implicațiile derivate din primatul articolului 20: determinările electorale și statutul ramurilor legislativă, executivă și judecătorească sunt, de asemenea, protejate la nivel național împotriva oricărui risc de supremație a UE. Este inevitabil, în acest moment, să ne amintim de disputa actuală dintre autoritățile de la Bruxelles și guvernul polonez cu privire la structura sistemului judiciar.

Cititorului nu-i va scăpa sfera de aplicare și importanța tuturor acestor domenii, în care, conform deciziei Curții Constituționale Federale, dreptul european nu are prioritate față de dreptul german.

Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă doar că legislația națională prevalează asupra legislației UE în toate aceste domenii. În plus, al treilea paragraf al articolului 1 prevede că puterile legislativă, executivă și judiciară ale statului membru trebuie să se asigure că orice dispoziție națională care reglementează drepturile fundamentale menționate mai sus este obligatorie; de aici derivă și o preponderență subiectivă a organismelor naționale care intervin în această reglementare față de instituțiile UE de la Bruxelles.

În cele din urmă, dacă dispozițiile constituționale au întâietate față de orice formă de drept european, rezultă că și Curtea Constituțională, organismul responsabil cu interpretarea acestor precepte superioare, ar trebui să prevaleze la rândul său asupra oricărei instituții, organism, oficiu sau agenție a Uniunii Europene, inclusiv asupra Curții de Justiție a acesteia. Chiar și așa, dacă nici cabinetul domnului Scholz și nici Comisia doamnei Von der Leyen nu doresc să o recunoască.

[To be continued]

Jorge Martinez și Miguel Toledano sunt consilieri pentru

Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR)