Solidaritate

Există multe domenii ale vieții sociale în care, în ultimele decenii, partidele de centru-dreapta sau de dreapta au decis să nu mai lupte și să cedeze dominația absolută stângii. Această greșeală imensă s-a produs mai clar în cadrul partidelor și mișcărilor europene, deoarece, cu siguranță, în Statele Unite, mișcările conservatoare au avut adesea o vitalitate mai mare, poate și ca o consecință a presiunii mai mari a acestei gândiri progresiste, care a inundat universitățile americane mai devreme decât în Europa.

Cultura în general, și în special cinematografia, teatrul și muzica, au fost un teren fertil pentru dominația culturală a stângii. Tocmai din cauza eșecului așa-numitei drepte sociale, care a preferat să investească în ingineri, medici, economiști și avocați. Rezultatul a fost un dezastru. Pentru că acei ingineri, medici, avocați sau economiști, sau copiii sau nepoții lor, au crescut și și-au desfășurat activitatea profesională într-o magmă ideologică tot mai radicală, în care virtuțile tradiționale, precum simțul patriotic al vieții, curajul, respectul pentru autoritate și tradiție, viziunea comunitară asupra lumii, au cedat treptat în favoarea acelor „valori” impuse de stânga: individualismul, globalizarea, diversitatea sau incluziunea.

Același lucru s-a întâmplat timp de decenii în spectrul larg al mișcării muncitorești. Stânga, după cel de-al Doilea Război Mondial, a monopolizat controlul masiv al muncitorilor din Europa; când dreapta conservatoare a decis să se îndepărteze – într-un proces mult mai profund decât ne imaginăm, mai ales în țările catolice din Europa – de bogăția a ceea ce s-a numit de-a lungul timpului Doctrina socială a Bisericii, chiar dacă aceasta a oferit timp de mai bine de un secol un catalog de măsuri, resurse și principii mai mult decât suficiente pentru a face față socialismului.

După ce a demonstrat că stânga a trădat clasele muncitoare europene, acceptând noile identitarisme de gen sau de rasă, această dreaptă socială cu convingeri puternice își recapătă suflul și inițiativa în apărarea lucrătorilor europeni – de asemenea, a lucrătorilor independenți și a micilor întreprinzători – care suferă consecințele relocalizării companiilor, ale globalizării și ale proceselor de imigrație conduse de elitele conducătoare.

Un exemplu este Spania, unde sindicatul Solidaridad, susținut de VOX, se confruntă și se dezvoltă ca o alternativă la marile sindicate de clasă, cu un fundal socialist și comunist clar. De 1 Mai, sindicatul Solidaritatea a chemat din nou muncitorii în stradă, în afara apelurilor unitare ale sindicatelor de clasă. Aceasta este o modalitate bună de a recâștiga inițiativa și de a lua de la stânga un spațiu care nu ar fi trebuit să fie niciodată monopolul ei.

În plus, este important ca acest nou sindicalism să fie deschis în relațiile sale cu întreprinderile, cu lucrătorii, dar și cu mișcările de tineret sau studențești, universitare și intelectuale, care se dezvoltă astăzi în toată Europa, pentru un schimb de idei mai bun și mai complet.

Sindicalismul din secolul XXI nu se poate limita la menținerea și alimentarea conflictului dintre lucrători și angajatori în cadrul întreprinderilor, deoarece, în cele mai multe cazuri, situațiile de nedreptate care apar nu provin din decizii ale întreprinderilor, ci din directive, regulamente comunitare sau legi naționale care prejudiciază angajatorul, impun interdicții sau noi restricții, care se aplică lucrătorului. Noul sindicalism trebuie să recupereze convingerea că întreprinderea este o comunitate în care, în mod normal, angajatorul și lucrătorul trebuie să acționeze împreună, în beneficiul binelui comun al întreprinderii.

O dovadă în acest sens a fost prezența unor membri proeminenți ai sindicatului Solidaritatea, cum ar fi secretarul general al acestuia, Rodrigo Alonso, la conferința organizată de Partidul ECR la Madrid vineri, 17 mai, însoțiți de zeci de reprezentanți ai asociațiilor și organizațiilor de tineret din întreaga Europă și America.