Subscribe
Pe parcursul ultimei legislaturi, Uniunea Europeană a inițiat o tendință care obligă companiile să se supună unor procese extinse de due diligence, pentru a se asigura că produsele și serviciile lor respectă standardele sociale și de mediu.
Aceasta a fost considerată de mulți ca fiind o birocrație neconcurențială și o povară deosebită pentru întreprinderile mici și mijlocii, la care se adaugă dezacordul cu principiul proporționalității. În plus, întreprinderile din țări terțe beneficiază de aceste limitări impuse pe piața UE și își dezvoltă creșterea pe alte teritorii.
Un studiu recent solicitat de Comisia pentru control bugetar (CONT) a Parlamentului European demonstrează că instituțiile UE nu respectă nici măcar propriile norme și practici în materie de achiziții publice.
Acestea ar trebui, cel puțin, să dea un exemplu și să promoveze coerența politicilor în ceea ce privește Obiectivele de dezvoltare durabilă dorite, prevăzute în Agenda 2030 a Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, studiul sugerează că cadrul UE nu a fost încă „pe deplin aliniat” la obiectivele și angajamentele UE în materie de durabilitate și nici la cerințele privind obligația de diligență impuse întreprinderilor.
Această lipsă a unei alinieri complete sună ca un termen mai degrabă eufemistic. Autoritățile publice nu au așteptări clare în ceea ce privește obligația de diligență în lanțul de aprovizionare. La urma urmei, achizițiile publice contribuie în medie cu 15% din PIB în țările OCDE. Dar achizițiile publice din UE nu sunt ecologice sau, cel puțin, nu sunt suficient de ecologice, deoarece legislația europeană nu permite, în stadiul actual, ca licitațiile publice să facă referire la standarde de diligență în materie de durabilitate corporativă.
Pe de altă parte, există întotdeauna posibilitatea de a utiliza etichete de mediu sau sociale, cum ar fi eticheta ecologică europeană, precum și metode de certificare a standardelor.
Dar de ce instituțiile și agențiile UE nu aplică standardele sociale și de mediu în achizițiile publice, dacă aceste standarde sunt aplicabile actorilor din arena Uniunii, atât în sectorul public, cât și în cel privat? Mai ales dacă ținem cont de faptul că statele membre s-au angajat, de exemplu, în recenta și foarte polemica Directivă privind eficiența energetică, să oblige operatorii naționali să achiziționeze numai produse, clădiri de servicii și lucrări cu performanțe ridicate în materie de eficiență energetică.
Noile standarde de diligență trebuie să acopere și „drepturile omului”. Această clauză poate fi la fel de ambiguă ca și clauza „socială”, deoarece atât drepturile omului, cât și elementele sociale sunt interpretate ca fiind din ce în ce mai cuprinzătoare.
Oricine nu realizează un studiu privind drepturile omului este acuzat de iresponsabilitate. Cu toate acestea, nu există niciun instrument obligatoriu prin care instituțiilor UE să li se impună același grad de control al acestor obligații pseudo-morale.
Parlamentul European aplică o politică de achiziții publice ecologice pentru contractele de peste 15 000 EUR și pentru anumite categorii. În mod curios, produsele și serviciile ecologice nu vor fi atribuite dacă au „un efect negativ asupra calității sau eficienței obiectului contractului”. Cam atât despre durabilitatea mediului.
În ceea ce privește Comisia Europeană, rolul acesteia apare ca fiind și mai relevant, deoarece este instituția cu cel mai mare buget. Achizițiile publice din această țară sunt descentralizate pe scară largă, iar abordarea generală a Comisiei este aceea de a se baza pe declarațiile proprii ale furnizorilor, ceea ce, în mod evident, nu este în concordanță cu obligațiile impuse întreprinderilor în cadrul procedurilor de diligență necesară.
În cele din urmă, agențiile nu întreprind ele însele un proces de diligență în lanțul de aprovizionare și nici nu solicită acest lucru furnizorilor. Cu alte cuvinte, în timp ce organismele UE restrâng concurența atunci când impun criterii de atribuire a contractelor, ele nu aplică aceleași standarde nici măcar pentru propria activitate.
Green Deal pare să aibă o derogare implicită: aceea a acelorași oameni care l-au lansat. Poate pentru că, până la urmă, nu cred cu adevărat în ea. Din nefericire, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a confirmat că concurența nu are prioritate față de durabilitate. Dar nici conformitatea Curții cu politica generală a Comisiei nu este o surpriză.
Sursa imaginii: Focus online