Subscribe
Mai sunt doar câteva zile până la predarea mandatului la Casa Albă între Joe Biden și Donald Trump. Un moment care, poate mai mult decât în alte ocazii de aceeași natură, este așteptat cu sentimente puternice și amestecate. Diferitele partide politice, nu numai din Statele Unite, văd această predare de mână în moduri diametral opuse, ca să nu mai vorbim de așteptările, preocupările și speranțele pe care această schimbare la președinția SUA le declanșează în rândul actorilor din diferitele scenarii de criză la nivel internațional. Numărătoarea inversă a început imediat ce s-au închis urnele de vot și era clar că Donald a câștigat covârșitor, depășit de candidatul democrat doar în rândul elitelor marii metropole. Nici măcar barajul – aproape tot pe rețelele sociale – din lumea culturii și a divertismentului nu a făcut ca procentele magnatului să cedeze. Astfel, în virtutea acestei recunoașteri a poporului său – MAGA, dar nu numai în acest punct – Trump a început mai întâi să-și contureze echipa, foarte discutată în anumite cercuri, și apoi a trecut la enumerarea diferitelor obiective, mai mult sau mai puțin realizabile sau partajabile, pe care dorește să le urmărească în acest al doilea mandat. Firește, declarațiile referitoare la așa-numitele „obiective expansioniste” trebuie citite cu atenția cuvenită, mai ales că ele pornesc mai degrabă de la considerente economice și geopolitice decât de la dorința de a declanșa o serie de războaie de expansiune. Desigur, este foarte puțin probabil să vedem pușcași marini americani trecând granița în Canada sau Mexic, este puțin probabil – în ciuda precedentului lui Bush – să vedem armata americană ocupând infrastructura Canalului Panama, la fel cum este practic imposibil ca Steaua și dungile să zboare deasupra Groenlandei. Mai probabil este că aceste declarații vor deschide un sezon de relații mai decisive și, într-un fel, mai conflictuale. Probabil că înăsprirea imigrației ilegale, deja puternic anunțată, va avea repercusiuni asupra acordurilor și relațiilor cu Mexicul. În același timp, comerțul cu Canada și relațiile transfrontaliere ar putea deveni mai „America pe primul loc”, în timp ce Groenlanda ar putea fi locul unei bătălii economice totale pentru drepturile miniere – în special în fața teritoriului care devine treptat disponibil din cauza schimbărilor climatice -, precum și poate un punct de sprijin mai sigur pe o rută care privește spre Arctica și a devenit din ce în ce mai mult un câmp de luptă între marile puteri. Apoi se pune problema modului în care magnatul își imaginează Europa și instituțiile europene. Percepția este probabil cea a unei organizații fragile, mai ales în fața unor provocări internaționale majore și a unor superputeri aflate într-o confruntare tot mai complexă (în unele cazuri, nu doar economică sau ideologică). În schimb, rolul pe care Uniunea Europeană trebuie să își propună să îl joace în acest joc și în această conjunctură internațională este cu totul altceva decât fragil. Însuși conflictul din Ucraina necesită o poziție puternică a statelor membre și a instituțiilor în general. Europa trebuie să fie alături de Statele Unite, nu să li se subordoneze în încercarea de a atinge un procent imposibil de investiții în apărare, doar pentru a-și menține un rol activ în cadrul Alianței Atlantice. Comerțul internațional și rolul de centru de dialog cu continentul african nu pot fi lăsate în seama intereselor superputerilor estice. La fel cum poziția față de criza climatică nu trebuie să fie una de supunere față de o ideologie sau alta, ci trebuie să fie una obiectivă, care să țină seama de așteptările popoarelor și economiilor statelor membre.
Acestea sunt principalele provocări pe care Europa trebuie să le adreseze noii administrații americane. Amintind raportul lui Mario Draghi, de exemplu, nu ne putem feri de provocarea de a deveni o adevărată putere europeană, nu în ultimul rând pentru că alternativa ar fi neputința într-un scenariu tot mai complex.